Oferta de angajare – agent comercial
[ 0 comentarii ] Publicat la 06.30.10 la categoria Anunţuri
Angajăm agent comercial în condiţii avantajoase.
Condiţii:
– minim studii medii;
– carnet de conducere;
– cunoştinţe minime PC;
– dinamism, ambiţie, seriozitate.
– domiciliu în jud. Cluj sau Maramureş.
Constituie avantaj experienţa în domeniu.
Oferim:
– salariu motivant;
– maşină de servici;
– telefon mobil de servici;
– posibilitatea de dezvoltare profesională.
Mai multe informaţii la telefon 0723.377.599 sau la e-mail contact@galaxiagutenberg.ro
Etapele editării unei cărţi
[ 0 comentarii ] Publicat la 06.29.10 la categoria Editare-tipărire
Concurs de volume de debut
[ 0 comentarii ] Publicat la 06.25.10 la categoria Anunţuri, Evenimente
Asociaţia Culturală “Ars Maris” şi Editura Galaxia Gutenberg anunţă lansarea Concursului de volume de debut “Ars Maris” (poezie şi proză – proză scurtă sau roman). Se vor acorda 4 premii: Marele Premiu, respectiv premiile I, I şi III, care vor fi decernate în cadrul ediţiei a F-a a Festivalului Multicultural Internaţional “Ars Maris” de la Reghin (octombrie 2010). Lucrările premiate vor fi editate în cursul anului 2011 de către Editura Galaxia Gutenberg.
Condiţii de participare: concurenţii să nu aibă mai mult de 40 de ani şi să nu fi debutat editorial. Lucrările (1 exemplar listat; pentru proză maximum 200 de pagini, 2000 semne/pagină), semnate şi însoţite de datele personale şi de contact ale autorului, purtând menţiunea Pentru concursul “Ars Maris”, vor fi expediate până la data de 1 septembrie 2010 pe adresa: Redacţia Editurii Galaxia Gutenberg, str. Republicii nr. 24, cod 400015, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Informaţii suplimentare la tel.:0724-225184, 0749-153967. – lucrările pot fi expediate până la 1 septembrie
Criza spiritului european
[ 0 comentarii ] Publicat la 06.24.10 la categoria Lansări, Media, Revista presei
Ieri am fost la o lansare, ultima carte a Terezei Brandusa Palade, Castelul libertăţii interioare. Persoana în filozofia lui Edith Stein. Vreau sa va semnalez aceasta carte. Deocamdata nu pot sa spun prea multe despre ea, dar voi profita de ocazie pentru a posta o alta recenzie, a penultimei carti a autoarei. Fragilitatea Europei, recenzia a aparut acum cateva luni in revista Verso din Cluj.
Criza spiritului european
Cartea Terezei Brânduşa Palade Fragilitatea Europei, apărută săptămâna trecută la tărgul de carte la editura Galaxia Gutenberg, se vrea un fel de replică europeană şi creştină a cărţii lui Alain Bloom, Criza spiritului american. Ambele cărţi pleacă de sesizarea unei situaţii de criză a culturii, ce se citeşte concret în criza din educaţia de tip universitar, nenumeroasele tentative de reformă ce au sfârşit în politizarea, tehnicizarea şi scurtarea studiilor universiatre. Asemănarea nu este întămplătoare pentru că, aşa cum observă autoarea, modelul american a inspirat neinspiratul sistem Bolognia european. Învăţământul bazat pe competenţe a devenit un învăţământ dedicat producerii de specialişti în domenii foarte înguste, fără o cultură umanistă solidă şi de aceea totdeauna gata să se muleze după ideologiile la modă.
Dar cartea nu sesizează doar criza sistemului educativ, aceasta este analizată în detaliu ca o mostră a crizei generale a Europei, criză datorată uitării fundamentelor construcţiei Europene: „universalitatea lui Dumnezeu” şi „universalitatea raţiunii”, aşa cum apar ele descrise în discursul Papei Benedict al XVI lea către lumea culturii, rostit la College de Bernardins, din Paris şi reprodus la finalul cărţii.
Potrivit autoarei, criza este cauzată de o dublă uitare a rădăcinilor creştine ale Europei şi ale rădăcinilor filosofice ale Europei. Prin urmare, soluţia nu poate să consiste decât în revenirea la aceste surse: cunoaşterea bazată pe revelaţia Biblică şi cunoaşterea dezinteresată a universului, filosofică. Cele două nu se contrazic aşa cum susţin ideologiile ieftine, ci se completează reciproc. Locul credinţei a fost luat, uneori chiar şi în cazul Bisericii, de o iubire idealistă blândă către întrega umanitate, un fideism bazat pe cultivarea sentimentalismului şi în separare de dogme. Locul raţiunii a fost luat de relativism, de credinţa că nu mai poţi convinge pe nimeni de nimic prin calea raţiunii pentru că fiecare opţiune este la fel de bună ca oricare alta, că nu există nici un criteriu relevant care să facă diferenţa, exceptând arbitrariul voinţei fiecăruia. Nihilismul, relativismul şi subiectivismul sunt tendinţele noiilor ideologii. Spun ideologii pentru că un sistem filosofic nu poate fi construit în condiţiile de dictatură a contingenţei, a arbitrarului şi a lipsei regulilor raţionale.
Europa este o construcţie „vulnerabilă” aşa cum spune profesorul Sorin Vieru la lansare, pentru că nu mai are curajul să îşi afirme propria identitate. Construită ca un proiect în primul rând cultural cu rădăcini ce merg până la filosofia primă aristotelică, Europa de azi organizată adminstrativ, politic şi economic riscă să fie un colos cu picioarele de lut tocmai pentru că de dragul neutralităţii şi al corectitudinii politice nu are curajul să îşi asume tradiţia iudeo-creştină. Asumând o obiectivitate pur formală ce presupune egalitatea tutor fără distincţii, construcţia europeană pierde din vedere sensul excelenţei şi al valorii.
Pentru că, nici un sistem fără fundamente nu are şanse să fie altceva decât o efemerită a istoriei, şansele Europei depind de capacitatea sa de a adopta un sistem metafizic. Până în epoca contemporană, condusă de relativismul postmodern, Europa a avut cele puţin câte un sistem filosofic serios în fiecare epocă, până la Heidegger gândirea europeană a căutat Fiinţa şi manifestările ei în imanet. Tereza Brandusa Palade propune o revenire la sistemul filosofic realist aristotelico-tomist ce pretinde căutarea cauzelor finale şi crede în capacitatea omului de a atinge adevărul. De fapt, definiţia adevărului din această paradigmă, adecvarea dintre intelect şi lucruri, face următoarele asumţii: faptul că există o realitate, faptul că omul o poate cunoaşte prin intelect şi faptul că există o stare de graţie în care cunoaşterea făcută de intelect este identică cu ceea care există în realitate, iar această corespondenţă dintre realitate şi capacitatea mea de înţelege este adevărul. Cunoaşterea de tip ştiinţific este posibilă doar într-o cultură ce face aceste asumpţii, pentru că ştiinţa pleacă de la raţionalitatea omului şi a universului, garantate de faptul că ambele au unul şi aceleaşi creator, responsabil pentru armonia prestabilită dintre minte şi realitate. Arta, ca altceva decât ceea ce este real, presupune la rândul ei o stare de realitate la care să se poată raporta în actul transcenderii. Chiar dacă putem să nu împărtăşim neapărat opţiunea filosofică a autoarei pentru aristotelo-tomism, cred că orice sistem filosofic consistent, din lunga tradiţie europeană a filosofie, este mai bun decât multiculturalismul construit pe diferenţierea arbitrară a indivizilor, pe izolarea lor radicală şi pe acceptarea necritică şi egalitaristă a tuturor tradiţiilor.
Ce are de făcut generaţia nostră ce trăieşte după eşecul sistemelor totalitare? Este o întrebare de o importanţă radicală pe care autoarea o ridică. Evitarea sistemelor totalitare se poate face doar în condiţiile în care nu aveam de a face cu o societate atomizată, ci cu o comunitate de persoane, ce trăiesc în adevăr şi în caritate. Europa poate rezista doar daca se va defini ca o comunitate a spiritului fundamentată pe valorile filosofiei antice şi ale creştinismului.
Un lucru demn de luat în seamă este curajul cu care autoarea asumă valorile creştine scriind o carte de filosofie, şi nu una de teologie. Ea nu se sfieşte să afirme bucuria de a fii copii a lui Dumnezeu şi să nu dea Diavolului doar un rol metaforic, făcându-l responsabil de proliferarea ideologiilor pomo. După 5 ani petrecuţi într-o facultate de filosofie în care Dumnezeu nu este invocat, nici măcar ca principiu ordonator al universului, nu pot să nu admir curajul de a îl mărturisi pe Hristos şi în lumea ideilor, şi nu doar în Biserică, unde deja eşti în familie. Evident, acest lucru poate reduce drastic numărului cititorilor deranjaţi de astfel de asumpţii teologice şi prin urmare cartea nu poate visa la o un accord universal bazat doar pe raţiunea filosofică. Ceea ce încearcă însă autoarea să arate este că raţiunea filosofică şi credinţa creştină se presun reciproc, că raţiunea are nevoie de credinţă pentru a îşi conştientiza limitele, iar credinţa are nevoie de raţiune pentru a nu pica într-un sentimentalism de tip fideist. Un bun creştin este cel care îşi cultivă darul natural al inteligenţei, practicând mirarea şi chestionarea universului în care trăieşte.
S-ar putea obiecta că dacă vorbim de Europa Christiana vom exclude din proiectul european pe toţi cei ce nu sunt creştini, ceea ce nu poate fi acceptat într-o lume a drepturilor omului şi a libertăţii de conştiinţă religioasă. Faptul de a aparţine UE nu te poate obliga să aderi la valorile creştine. Europa este şi construcţia lui Marx, Freud, Voltaire şi Rousseau, nu doar a universităţilor medievale. Da, dar creştinismul în libertatea nemărginită oferită omului, a făcut posibil secularismul lumii moderne. Într-un sistem cum este cel islamic, în care politicul nu este despărţit de social şi de religios, laicizarea nu este conceptibilă. Oricât de paradoxal ar suna, o Europă creştină este condiţia de posibilitate a libertăţii de a nega creştinismul. Dumnezeul creştin nu obligă la supunere, lasă libertatea omului de a îl iubi sau nu. Potrivit concepţiei islamice sau chiar şi celei iudaice, omul este obligat să se supună Dumnezeului său. Sistemul politic european face posibilă convieţuirea dintre creştini şi necreştini tocmai pentru că la origini este un sistem bazat pe libertate.
Şi că tot veni vorba de Europa, în tumultul politic românesc a trecut neobservat faptul că de la 1 decembrie am devenit membrii unui alt stat: Uniunea Europeană a devenit în mod oficial stat, prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Marea istorie se face în altă parte decât la Bucureşti, iar noi luăm politica externă foarte firesc. Acest firest presupune că nu am avem nici un dubiu în apartenenţa noastră la UE. Evident acest lucru nu este unul condamnabil, dar pentru coerenţă politică suntem datori să facem ceva pentru această Europă, ori cea mai bună idee este să o fundamentăm pentru a nu ne trezi cu o Europă de carton sau cu o Europă în care birocraţia ia locul valorilor comune. De aceea culegerea de eseuri a Terezei Brânduşa Palade este bine venită ca o invitaţie la refundamentare.
Recenzie apărută pe http://anapetrache.wordpress.com/2010/04/17/criza-spiritului-european-2/
Recuperarea operei unui mare nedreptăţit: Zenovie Pâclişanu – de Ioan Tîmbuş
[ 0 comentarii ] Publicat la 06.04.10 la categoria Revista presei
După ce, în 2005, am reuşit să republicăm Biserica şi românismul a lui Zenovie Pâclişanu, iată că, după 57 de ani de la terminarea manuscrisului Istoriei Bisericii Române Unite a aceluiaşi autor, cu ajutorul editurii Galaxia Gutenberg, punem la îndemâna cititorilor din România, pentru prima dată, ediţia completă a acestei lucrări, tipărită în două ediţii fragmentare în decursul timpului în afara spaţiului românesc. Am considerat necesară republicarea în ţară (într-un singur volum) a acestei lucrări, întrucât cele două ediţii anterioare, fiind scoase în străinătate, nu au putut ajunge în mâna multor cititori şi istorici dornici să pătrundă în universul începuturilor Bisericii Române Unite.
Această lucrare vine ca un omagiu adus autorului, la o sută douăzeci de ani de la naşterea sa şi la patruzeci şi opt de ani de la tragicul său deces în penitenciarul de la Jilava, victimă a terorii comuniste.
După traseul zbuciumat al manuscrisului acestei lucrări, unic în felul său şi în modul de abordare, lucrarea se întoarce la cititorul român (privat multă vreme de informaţii corecte despre destinul acestei Biserici), să lămurească în mare parte anumite semne de întrebare ridicate în decursul timpului cu privire la primul secol de existenţă a greco-catolicismului. Scrisă tară patimă şi fără a aborda un limbaj polemic (deşi poate timpurile ar fi cerut acest lucru), opera rămâne incontestabil un punct de reper obiectiv pentru istoriografia românească.
Prin publicarea acestei lucrări nu facem decât să reparăm o nedreptate adusă unuia dintre „marii nedreptăţiţi ai greco-catolicismului”, preotul profesor doctor Zenovie Pâclişanu, prelat papal şi membru corespondent al Academiei Române.
Înainte de a invita cititorul la o lectură plăcută, am dori să facem o scurtă trecere în revistă a personalităţii şi operei lui Zenovie Pâclişanu.
*
Pâclişanu s-a născut în 1886 în comuna Straja, judeţul Alba, nu departe de Blajul ce aprinsese în sufletul atâtor tineri flacăra românismului. Studiile gimnaziale şi cele teologice le face la Blaj după care este numit cancelarist şi bibliotecar la Blaj. Pe 17 ianuarie 1912, pleacă la Viena la Institutul catolic Augustaneum ca bursier unde obţine şi doctoratul. Întors acasă, la Blaj, va ocupa, pe rând, postul de profesor la seminarul teologic şi cel de director al Bibliotecii Centrale din Blaj, până în anul 1920, continuând ceea ce a început înaintea sa Ioan Micu Moldovan. Este nevoit, din cauza Primului Război Mondial, să ducă toate manuscrisele de la Blaj la Oradea pentru a le salva, ca apoi să le readucă la Blaj în toamna anului 1918.
În perioada de pregătire a Unirii a ocupat funcţia de secretar al Consiliului Naţional Român de la Blaj. Din această postură va redacta împreună cu prof. Alexandru Borza şi avocatul Ionel Pop, în toamna – iarna anului 1918, Cronica pregătirii Marii Uniri de către spiritualitatea greco-catolică de la Blaj. După Unirea din 1918, pleacă la Bucureşti unde ocupă postul de director în Ministerul Cultelor.
La numai 33 de ani, în 1919, Z. Pâclişanu este ales membru corespondent al Academiei Române, ca o recunoaştere a meritelor cercetărilor sale; în acelaşi for în care în decursul timpului vor mai sta şi alţi greco-catolici ca: Timotei Cipariu, George Bariţiu, Nicolae Densuşianu, Ion Micu Moldovan, Ioan Bianu, Augustin Bunea, Iuliu Haţeganu, Alexandru Borza, Ioan Agârbiceanu, Gheorghe Suciu, Octavian Fodor, Emil Negruţiu, iar ca membrii onorari: mitropoliţii Vasile Suciu şi Alexandru Nicolescu, iar din 1992 cârd. Alexandru Todea.
Din 1920 până în 1922 a ocupat postul de director al Arhivelor Statului din Cluj, iar din 1922 până în 1948 a fost, mai întâi, director general în Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor, apoi în cel de Externe.
In 1929 a fost consilier pe probleme diplomatice între Vatican şi România. Pentru contribuţia sa la îmbunătăţirea relaţiilor dintre biserică şi stat, Papa Pius al XI-lea l-a ridicat la rangul de prelat papal .
În 1930 se reîntoarce la Blaj unde îşi continuă activitatea biblioteconomică, contribuind din plin la dezvoltarea istoriografiei româneşti, publicând diferite studii şi articole.
A fost numit de Nunţiatura Apostolică în funcţia de Vicar general mitropolitan al credincioşilor greco-catolici din Muntenia, Oltenia şi Moldova, după arestarea episcopului Vasile Aftenie şi a pr. Tit Liviu Chinezu.
Urmărit de Securitate, este închis de mai multe ori, prima dată între 1949-1955. Fiind torturat în chip bestial de Securitate, la Ministerul de Interne, Jilava, apoi judecat şi condamnat pentru activitate clandestină religioasă greco-catolică. La 15 iunie 1950 ajunge la închisoarea din Sighet cu un nou lot adus de la Bucureşti din care au mai făcut parte: Nicolae Cornăescu, Victor Sălvescu, Victor Moldovan, generalul Racoviţă, Dinu Siman, amiralul Slăvescu, generalul Popovici (Epure), Mihail Romaşcanu, D. V. Toni, şi Asra Bercovici. Pâclişanu a fost „cazat” în celula 46. Este eliberat în 1955, dar nu pentru mult timp. înainte de ultima întemniţare, (dintre 1956-1958), i-a mărturisit soţiei sale, Hortensia (născută Bucur), presimţirea că va fi ucis.
După ce a fost arestat, a fost torturat cu cruzime în închisoare. La proces şi-a retras toate mărturiile pe care fusese silit să le semneze sub teroare, astfel că a fost dus înapoi şi a murit în mâinile celor care-l torturau, în noiembrie 1958.
După câţiva ani de la decesul său, soţia lui, Hortensia, a început investigaţiile de căutare a mormântului soţului său. L-a găsit, ajutată fiind şi de preotul ortodox din Jilava şi l-a recunoscut după pantofii cu care a rămas încălţat şi după dantură. A fost reînhumat în Cimitirul Belu Catolic din Bucureşti.
Continuarea articolului o puteţi citi pe Oglindanet.ro
O carte document – manual alternativ de istorie a României – de Alina Lungu
[ 0 comentarii ] Publicat la 06.04.10 la categoria Revista presei
Sunt mai puţin cunoscute mărturiile în urma experienţelor de închisoare ale reprezentanţilor Bisericii Catolice din România. Martirii represiunii comuniste – Episcopii Vasile Aftenie (primul martir al Bisericii Catolice din România) şi Ioan Suciu (moare în închisoarea din Sighet în 1953), Monseniorul Vladimir Ghika (care va fi arestat si va muri la Jilava), apoi atâţia alţi preoţi catolici – nu au reuşit să aştearnă pe hârtie experienţele oribile ale anchetelor. Suferinţele şi jertfa lor este suprema dovadă a rezistenţei prin credinţă. Volumul lui Tertulian Langa este un omagiu adus memoriei acestor martiri.
Autorul s-a născut la 26 octombrie 1922 în Tîrgu-Mureş. A absolvit facultăţile de Litere şi Filosofie şi Dreptul la Universitatea din Bucureşti. După cel de-al doilea război mondial a funcţionat ca asistent la catedra de Pedagogie a aceleiaşi Universităţi. Desfiinţarea Bisericii Române Unite i-a adus ani grei de temniţă. Între timp a studiat clandestin Teologia, începută încă de pe vremea cînd era student în Capitală, cu Monseniorul Vladimir Ghika şi canonicul dr. Titus Malai, iar la 20 decembrie 1964 a fost hirotonit preot prin punerea mîinilor Episcopului dr. Ioan Dragomir al Maramureşului. Ca om de aleasă cultură, Tertulian Langa a scris pe linie sociologică 15 monografii profesionale şi a tradus Noul Testament şi Psaltirea, manuscrisele aşteptînd să vadă lumina tiparului. Pr. Tertulian Langa a fost numit, după 1990, în funcţia de Vicar General al Eparhiei de Cluj-Gherla. (Datele biografice preluate din volumul Catolicism şi Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite – pr. Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plăianu, după „Faclia de Cluj”, 25 iulie 2009)
Trecând pragul tăcerii impresionează prin mărturia vie, directă, dar şi prin mărturisirile inedite, prin detaliile care completează imaginea tabloului lumii politice, ecleziastice şi universitare din România acelei epoci. Înainte de toate însă impresionează spectacolul uman şi inuman cu care se confruntă martorul Tertulian Langa în lumea carcerală, puterea credinţei şi a suferinţei lui, valoarea lor de model spiritual.
După 38 de ani, autorul „trece pragul tăcerii” eliberând prin scris memoria amară a detenţiei din 1948 până în 1964. Motivele ni le mărturiseşte în „Cuvântul înainte”. Pe de o parte, refuzul de a se integra „în gloată”, de a accepta „sinistrul proces de îndobitocire în care fusese grămădită cu biciul şi cartela întreaga societate românească”, refuz asumat în spiritul ideii „dacă nu trăieşti precum gândeşti, vei ajunge să gândeşti precum trăieşti”. Pe de altă parte, autorul respinge tăcerea, păcatul străin de a nu mărturisi ororile săvârşite de alţii:„între comoditatea tăcerii (culpabile, fără îndoială) şi riscul moral al angajării, am fost constrâns de conştiinţă să dau urmare angajării, cu eventuala perspectivă de a mi se pune la îndoială, de către increduli, onestitatea mărturiei.” (p.13) În „suprema scârbă” pe care o trăieşte scriind, fostul deţinut politic îşi depăşeşte obstacolele interioare ridicate de pudoare, în descrierea tratamentului „cel mai înjositor posibil, instrumentat de cel mai scârbos şi mai umilitor vocabular, pe care numai hârtia igienică îl poate suporta.” (p.13) Nevoia de sinceritate, mărturisirea adevărului, dreptatea primează în faţa „milei araţionale”, a acelei false respectări a demnităţii omului cerută de comunişti pentru torţionarii lor şi pentru atrocităţile săvârşite : „A păstra o ordine dreaptă este o mai bună milă faţă de ceilalţi decât o slăbiciune ce provine din magnanimitatea lipsită de criterii. Nu orice indulgenţă este bunătate, orice toleranţă este dreaptă. E laş acela care invocă mila drept scuză, pentru a nu apăra dreptatea, precum îi cere datoria. Laş este acela care zice că iartă pentru a nu-şi face complicaţii, lăsându-i pe alţii să sufere din pricina permisivităţii practicate cu nesocotinţă.” (p.14) Scriind memoriile de închisoare, autorul ei doreşte să salveze de la uitare orele de meditaţii, trăite de unul singur, dar şi împreună cu mari cărturari sau mari pătimitori care numai pe el l-au avut martor. În acest sens mărturiseşte în paginile ce rememorează experienţa din perioada Jilava rostul profund al întâlnirii cu anumiţi oameni în spaţiul carceral: „Nu pentru amintiri şi informaţii, nici pentru noi proiecte de activitate ne-am întâlnit acolo (e vorba de scurta întâlnire cu preotul Iancu Baltheiser), ci numai pentru un singur lucru. Să am putinţa de a pune una după alta mai multe file din parcursul de sânge al martirului Vasile – primul martir al noii ere comuniste. Eram ales pentru aceasta. (…) Era şi acesta un motiv de a spera că n-am să mor în închisoare. Nu suferinţa mea, atâta câtă a fost, justifică acest mănunchi de pagini, ci mărturia pe care o cuprind referitor la harul lucrător în închisori, har care a sfinţit atâtea ispăşiri şi a turnat lumină în noaptea atâtor patimi.” (p.133)
Cartea cuprinde călătoria în infernul concentraţionar din momentul arestării, în 1948, până la eliberarea din 1964: din „tainiţa rusească” de la Bucureşti, la Malmaison, apoi la Piteşti, la Fortul 13 de la Jilava, cu „duba neagră” la Gherla, Aiud, Lugoj, pentru ca în ultima perioadă a detenţiei să ajungă la Galaţi, în Insula Mare a Brăilei, apoi, cu „bou-vagon” acasă, după şaisprezece ani de suferinţă. Volumul este dens, un adevărat document, o istorie a desăvârşirii lucrării harului suferinţei care sfinţeşte; cuprinde scenele antologice ale anchetelor, greu de suportat de către cititor din punct de vedere emoţional, prin cruzimea actelor de violenţă, dialogurile cu anchetatorii, cu deţinuţii politici, digresiunile de istorie, cultură, artă, sociologie, filozofie, descrieri, zeci de portrete, analize introspective, de psihologie a anchetei, prelegeri ale universitarilor deţinuţi politici.
Arestarea are loc la Mitropolia din Blaj, în Postul Mare, în timpul unei întrevederi cu Ioan Suciu, Cap al Bisericii Române Unite, care îi expunea starea de prigoană prin care urma să treacă Biserica Unită din Transilvania, necesitatea jertfei şi atitudinea pasivă a capilor Bisericii Ortodoxe: „Curând Biserica unită va trece în prigoană. Avem de dat examen sfânt, de sânge şi de crez. Prin moartea noastră vom mărturisi unirea cu Cristosul de pe cruce şi din conştiinţa noastră de români. Mitropolitul ortodox Bălan, de la Sibiu, şi Patriarhul, continuând tradiţia de supuşenie faţă de Stat, au şi gândit eliminarea noastră, conform cu cele stabilite cu Sinodul de la Moscova, premeditat de comunişti şi pravoslavnici, după formula experimentată în Ucraina, Rutenia şi Polonia. Vine şi pentru noi Vinerea Neagră. (…) Acum se va adeveri cine e identificat cu neamul şi cine cu oportunismul.” (p.25) De altfel, expunerile, comentariile şi observaţiile legate de istoria catolicismului şi a ortodoxiei, condamnarea atitudinii pasive a capilor Bisericii Ortodoxe din România în perioada respectivă se repetă de-a lungul istorisirii experienţei carcerale. Buna înţelegere, armonia si comuniunea cu preoţii ortodocşi întâlniţi în închisori arată unitatea de credintă a celor pe care instituţiile par să-i despartă. Atitudinea laşă, pasivă a Patriarhului ortodox din acea vreme este pusă la zid cu vehemenţă: „Că ateiştii ne denegau alteritatea, nouă, uniţilor cu Roma, o înţeleg, intră în logica distrugerii duşmanului de clasă; dar nu înţelegeam cum Patriarhul României putea gândi la fel de subuman, atât de subaltern, încât colabora cu arestarea şi uciderea în închisori a unor plini de har episcopi, a căror vină nu consta decât în faptul că au refuzat un compromis cu comunismul şi nu s-au lepădat de unitatea lor cu cheile lui Petru.” (p.331)
Arestarea se produce tocmai sub ochii Preasfinţiei Sale Ioan Suciu, care rosteşte cuvintele de binecuvântare şi încurajare: „Fii pregătit în orice clipă pentru mărturie. Dacă este în planul Providenţei să se întâmple aşa, înseamnă că mântuirea Neamului reclamă jertfa noastră. Să-I mulţumim lui Dumnezeu că ne-a ales pe noi, ca pâine şi ca sânge pe altar. (…) Te vei sfinţi prin suferinţă. Este un mare har asupra ta. Să nu uiţi niciodată!” (p.27) Întreaga experienţă este trăită şi îndurată în mod conştient, lucid, ca reiterare a patimilor cristice, ca suferinţă care sfinţeşte. Discipol al Monseniorului Vladimir Ghika şi apropiat al Episcopului Suciu, tânărul cărturar Tertulian Langa îşi prevede arestarea, conştient fiind că i se cunoşteau opiniile anticomuniste, aversiunea faţă de teoriile ateiste: „Consideram că este de datoria mea, că este forma potrivită mie de apostolat politic şi intelectual, determinat de cunoştinţele agonisite în acest domeniu, pe care alţii nu le posedau, fiind tocmai pentru acest motiv atât de vulnerabili şi de coruptibili în faţa noilor ideologii din Răsărit sau din Apus. Avertizam mereu ce înseamnă a nu conştientiza primejdia pericolului slavo-sovietic, ţiganizarea vieţii sociale, corupţia morală, dezmăţul sexual, vulgarizarea conceptului despre familie şi trivializarea comportamentală. Deci nu făceam nimic culpabil faţă de legile ce funcţionau atunci. şi totuşi eram arestat.” (p.58)
Continuarea articolului o puteti citi pe Oglindanet.ro
Fratelui meu din exil – Vladimir Ghika
[ 0 comentarii ] Publicat la 06.04.10 la categoria Revista presei
Epoca stalinistă în România în scrisorile Monseniorului Vladimir Ghika prinţ, preot şi martir
O corespondenţă inedită, semnată de Vladimir Ghika şi adresată fratelui său Dimitrie, în Elveţia, în perioada 1948-1952
Astăzi, după deschiderea arhivelor fostei Securităţi, suntem în măsură să înţelegem ce s-a întâmplat acum mai bine de 50 de ani în România. Aceste arhive permit, între altele, să regăsim şi urmele anumitor documente rămase ascunse. Astfel, în timpul anchetelor la care a fost supus Vladimir Ghika în beciurile Securităţii de la închisoarea Uranus, s-a făcut referire la scrisorile sale către fratele său, Dimitrie. Şi, odată ce am aflat de existenţa acestora, am sperat să le şi găsim. O incredibilă surpriză a fost trăită de nepoata lui Dimitrie, Genevieve d’Hoop, şi de fraţii ei, când, în mai 2007, au descoperit, împreună cu Anca Berlogea, un număr de 30 de scrisori, bine păstrate în arhiva familiei – în cutiile cu nenumărate fotografii şi documente, strânse de Elisabeth Ghika, soţia lui Dimitrie, şi păstrate apoi de Manola, fiica lor.
Până în 1989, scrisorile acestea îi puteau pune în primejdie pe cei care mijlociseră trimiterea lor sau pe cei menţionaţi în conţinut. De aceea, secretul scrisorilor a fost păstrat multă vreme cu stricteţe şi, poate că tot din acelaşi motiv, cei care le deţin astăzi, nepoţii lui Dimitrie, nu bănuiau că au o asemenea mărturie în arhiva familiei.
Parte din corespondenţă, respectiv cărţile poştale, trecuseră ce-i drept prin Poşta română, dar o bună parte a ajuns în Elveţia clandestin, prin curierul diplomatic al Legaţiilor Franţei şi Belgiei sau prin diverşi diplomaţi.
De multe ori corespondenţa a ajuns la Dimitrie Ghika prin călugării asumpţionişti de la Institutul Francez de Studii Bizantine de pe str. Cristian Teii din Bucureşti, şi prin fraţii Pierre şi Jean Năsturel. Din Institut se putea intra în curtea Legaţiei Franţei printr-o uşă ascunsă. Pierre Năsturel, viitorul bizantinolog, era anunţat de călugări că va fi ocazie de curier diplomatic. Uneori trecea el însuşi prin acea uşă ascunsă pentru a duce scrisori la valiza diplomatică. Monseniorul vizita în mod curent familia Năsturel şi avea posibilitatea să înmâneze scrisorile sau să le redacteze pe loc. Părintele Vitalien Laurent, fost director al Institutului, expulzat din ţară cu câteva luni înainte de abdicarea Regelui, avea acces la valiza diplomatică franceză. La Paris, părintele Laurent îl anunţa telefonic pe Jean Năsturel (fratele lui Pierre, plecat şi el din ţară la 25.01.1948) că a sosit curier diplomatic la Quai d’Orsay.
Securitatea n-a ştiut nimic de scrisorile trimise de Monseniorul Ghika fratelui său, el fiind cel care a de¬clarat, în ancheta din 14 ianuarie 1953: „Din anul 1949 până la data arestării am trimis prin Legaţia Franţei circa trei scrisori”. Se poate vedea că Vladimir Ghika s-a ferit să declare numărul real al scrisorilor şi modalitatea de trimitere, pentru a nu-i pune pe alţii în pericol. Bănuim că el a declarat acest fapt, crezând că a fost urmărit cu ocazia predării, direct la una din ambasade, la data de 13 noiembrie 1952, cea a ultimei sale scrisori, care conţinea de fapt 14 acte de convertire la credinţa catolică (de notat că arestarea a avut loc cu 5 zile mai târziu).
Vladimir Ghika nu a fost arestat şi condamnat pentru cele 30 de scrisori adresate familiei, ci din cauza ac¬ţiunilor sale de sprijinire a ierarhiei catolice clandestine, acţiuni pe care Securitatea le cunoştea foarte bine în mo¬mentul arestării. A fost arestat mai ales pentru faptul că a transmis şi a primit corespondenţă de la Vatican pentru părintele Petru Pleşca, apoi pentru ordinariul substitut de Bucureşti, părintele Hieronymus Menges.
Interesul corespondenţei publicate în această carte depăşeşte cadrul strict familial prin aceea că autorul a descris, din mijlocul evenimentelor, ca un „mare reporter”, sovietizarea şi distrugerea civilizaţiei europene în România. Există puţine comentarii contemporane acelor momente, deoarece, deja din anul 1948, cvasi-totalitatea oamenilor noştri politici şi de cultură se aflau în închisoare, iar cei care nu erau arestaţi lucrau, în general, pentru regim.
Frazele primelor cărţi poştale, trecute prin poştă, sunt condensate, aproape codificate, pentru a nu putea fi în¬ţelese cu uşurinţă de cei care le verificau. Dar, după ce orice legătură cu străinătatea a încetat practic, iar Vladimir Ghika a fost obligat să apeleze la curierul diplomatic, scrisorile sale au putut deveni mai explicite. De aceea, bă¬nuim că el nu şi-a mai putut permite să le redacteze la domiciliu, deoarece risca să fie percheziţionat înainte de a le preda. Deseori le-a scris pe grabă, putând fi întrerupt în orice moment de plecarea curierului. Scrise astfel, fără timp pentru comparare sau verificare, ele strălucesc prin veridicitate. Nu a mai fost vreme pentru stil, ci doar pentru informaţia în sine.
Referitor la limba folosită în scrisori, trebuie ţinut cont de faptul că cei doi fraţi Ghika au locuit timp de 20 de ani în Franţa, înainte de Primul Război Mondial, studiind la Toulouse şi la Paris. Poate că de aceea corespondenţa lor conţine mulţi termeni marcaţi în dicţionarul Robert drept „familiari”. Cercetătorii vor putea compara aceste scrisori cu o altă serie de 110 scrisori, descoperite recent şi adresate de Vladimir Ghika filosofului şi prietenului său Jacques Maritain.
Textul francez are o caracteristică aparte, şi anume e folosită foarte des un fel de linie (cratimă sau linie de pauză, aşezată uneori la baza scrisului). In grafologie, acest semn indică faptul că cel care scrie ar mai avea ceva de spus, dar, din diverse motive, nu o poate face. Aceasta a fost şi situaţia în care s-a aflat Vladimir Ghika, din lipsă de timp sau din prudenţă. Noi am păstrat acest semn, care ne dă o indicaţie în plus faţă de mesajul scris. Am păs¬trat, de asemenea, şi semnul particular „&c” pentru „etc”, precum şi caracterele „<” şi „>”, folosite uneori în locul parantezelor simple.
In general, scrisorile au fost datate de autor. Atunci când data lipseşte, am încercat să o aproximăm după ştampila poştei sau în legătură cu evenimentele databile pomenite în text. în această din urmă situaţie, data s-a pus între paranteze.
In textul românesc am corectat tacit grafia numelor de persoane, de localităţi, de străzi. De exemplu: „str. căpitan Dimitriadi” apare corectat „str. căpitan Demetriade”. Tot astfel, am încercat, fără a fi exhaustivi, să trecem forma românească a numelor. De exemplu: „Florescu” în loc de „Floresco”. De asemenea, am păstrat în documentele Securităţii grafia greşită „Ghica”. Monseniorul a arătat că forma cea mai curentă, adoptată în ultimii 250 de ani, pentru numele familiei sale este „Ghika”.
Scrisorile nu au multe paragrafe, deoarece autorul a încercat să înghesuie un maximum de informaţie într-un minimum de spaţiu. De aceea, în traducere s-a ales opţiunea asigurării unei anumite cursivităţi, utile cititorului de azi, aflat în faţa unui text scris în condiţii de conspirativitate.
Am introdus în acest volum şi o serie de documente diplomatice, deosebit de explicite, emise în acei ani de Legaţia Franţei din România şi de Ambasada Franţei pe lângă Sfântul Scaun. Aceste documente au fost fotografiate în 2007 de către Emanuel şi Mihaela Cosmovici în cadrul unei cercetări întreprinse la Ministerul Afacerilor Externe al Franţei, la invitaţia unei rude a lui Vladimir Ghika, Excelenţa Sa, Dl ambasador Francois-Xavier Deniau.
Cercetarea la CNSAS a fost realizată de Emanuel Cosmovici, care a primit acreditare pentru tema „Istoria Bisericilor: Ortodoxă, Romano-Catolică, Greco-Catolică (1944-1989)”.
Sperăm că scrisorile publicate în acest volum vor fi un eveniment de seamă franco-român şi vor stimula cerce¬tările istorice, sociale, psihologice ş.a. pentru acea tristă perioadă din istoria României. Sperăm, de asemenea, că ele vor permite descoperirea „tangibilă” a unei mari personalităţi spirituale europene: Monseniorul Vladimir Ghika.
Articol preluat de pe www.oglindanet.ro
Cu praştia după îngeri şi îngeriţe… de Raluca Lazarovici
[ 0 comentarii ] Publicat la 06.04.10 la categoria Revista presei
Cu adevărat mici erezii în noua carte a lui Cristian Bădiliţă, ale cărui versuri nu încetează să ne surprindă, chiar şi atunci când e vorba de o privire retrospectivă asupra creaţiei sale poetice. Intuim hiperactivitatea talentului, dar şi latura lucidă, nu doar ludică, a fiecărui vers „ţiplat” parcă, imediat ce a fost zămislit. O poezie „guralivă”, de un şarm greu de egalat, în faţa căreia nu poţi cădea pur şi simplu în extaz comod, ci trebuie să te ţii bine, înainte să te dărâme în rostogolirea ei tumultoasă înspre un final incert.
Volumul de faţă, Cartea micilor erezii, mirosind încă a cerneala tipografică a editurii Galaxia Gutenberg, e o amenajare a livezii po(i)etice, în care Bădiliţă a recuperat, ajustat, reorganizat şi redistribuit în formă originală cititorului său, cuvinte vechi în haină nouă, poezii noi în slovă cu patina unui pseudo timp, care la Bădiliţă pare că nu mai trece… Oare cine spunea că timpul trece repede?
O particularitate a poeziei lui Bădiliţă şi care îi contradistinge opera este naturaleţea cu care naşte şi nu face lumi, dar şi distruge altele cu uşurinta prestidigitatorului. Suprapunerea de planuri, de idei şi de cuvinte aparţinând unor zone diferite, adesea contrastante, provoacă şi supune cititorul la cantităţi însemnate de tensiune şi, în acelaşi timp, induce la flagrant delict de jovialitate a spiritului, într-un fel de „terorism poetic” sui-generis. Nimic mai simplu şi mai delicios pentru poet decât să îşi răscolească spectatorul, să îi intuiască mai întâi mirarea, apoi scandalizarea şi, în final, revolta, dar şi slăbiciunea în faţa textului provocator de dulci suferinţi, pe care nu reuşeşte să îl abandoneze nici în ruptul capului. „Repede vărsatoriu de sânge”, Bădiliţă nu îşi iartă cititorul fidel, care îi „cere” încontinuu, cum sugerează fiecare cuvânt şi fiecare rimă în parte, nimic mai mult decât perfecţiune, unduitoare muze şi reînnoită inspiraţie. La toate aceste solicitări, poetul răspunde aparent fără efort, dar cu preţul capului „iubitului cetitor”, ghilotinat între corzile harfei poeticeşti.
Titlul volumului, transparent pentru mai vechii cunoscători ai operei lui Badiliţa, este o avertizare. Poetul-monah, neobosit, dar şi neostoit căutător de sacru în inima profanului, devine în acest volum substanţa opusă sieşi – poet-Zburător. Astfel, chiar şi cititorul cel mai fidel poate cădea lesne în cursa aparentei „erezii”. Descoperă cu uimire şi se complace în poezia pătimaşă, carnală, spontană şi surprinzătoare manifestare a şlefuitorului de pietre filozofale, aparentă îndepărtare de „norma” cu care s-a obişnuit. Prin revărsarea fără oprelişti a tumultului stărilor celor mai intense, cititorul întredeschide cu mâna poetului însuşi porţi nebănuite, serveşte fructe rare şi adesea interzise aflate pe vârful ramurilor arborelui artistic. Există trei astfel de ramuri care se desprind din trunchiul acestui volum, intitulate Iubirile postume, Cu praştia după îngeri, Patimile după Catul, (răs)tălmăciri originale.
Prolegomen indirect, primul poem introduce în aceasta lume a micilor erezii artistice: „Toamna-mi culeg păcatele de peste an / le aşez în faţa mea pe birou / le privesc un minut în ochi / (adânc jenat) / şi le iert…” (Plagiat) „Păcatele” încep a se înşirui lesne unul după altul, mărgăritare cu sclipiri de nebunie şi plăcere, dănţuitoare în jocul cu mărgele de sticlă, după cum ne propune să privim încă din Prefaţă, criticul Alex. Ştefănescu. Peisajul este înadins deflorat, sexualizat şi chiar profanat, în gesturi simbolice, echilibristică fină pe muchia dintre păcătuire şi sublim. „Un sân de îngeriţă / blondă / înţeapă cerul ― / vezi turla aceea / sub care / sufletele păcătoşilor / miros / a must / de primăvară?” (Pastel). Geografia relaţiilor intime este şi ea aşezată într-o perspectivă a simţurilor hipertrofice ale poetului priapic „Vine seara, îţi ucizi nevasta / aruncând-o blând într-un cuţit / tot atât de fraged ca şi coasta / de din care ea s-a fost ivit” (Ab initio) sau „Hai, deschide-mi uşa, Dulcineea, / şi lasă-mă să mă preling ca o meduză beată / pe nisipul cald al pântecelui tău, / lasă-mă să-ţi şoptesc / nesfârşit la ureche / vooooorbe vooooorbe vooooorbe / fără perdea şi fără pereche, / lasă-mă să intru / şi să deretic cât mi-o fi voia / prin împrejmuita ogradă a făpturii tale / şi nu mă alunga / şi nu-mi scoate cerberi gângavi şi ticăloşi în cale” (Dulcineea!), precum şi „Ultima fecioară din bloc / a trecut prin mine ca prin foc / fără s-o ardă nimic / fără s-o doară / decât aluniţa de la subţioară” (Anestezie), de asemenea „Iubirea noastră a fost o explozie atomică / venisti vidisti vicisti / Hiroşima în versiune mioritică / te aşteptam de două mii de ani. / Din cărnurile noastre sfârtecate / s-o alege măcar un blând popor de japonezi! Ce zici, iubito, nu crezi că avem şi noi dreptul / măcar o fracţiune de secundă într-o viaţă / la puţină bunăstare materială?” (Ce zici, iubito?). Iată o combinaţie unică: pasiune şi ironie, amor şi sarcasm, distructivă în realitatea relaţiilor interumane, perfect compatibilă în aşternutul (i)maculat al paginilor de poezie.
Corolarul însă rămâne cel cunoscut, adolescentin, inconştient seducător, poetul-vagabond pe maidanele dintre lumi, cu praştia după îngeri şi la iazuri fermecate, cu bâta după peştii de aur: “Fiecare zi cade peste noi / ca o îngenunchiere / prin bălţile sufletului / pleosc pleosc / cu bâta după peşti aurii. / Deasupra, luna trândavă, / superb învăluită în ceţuri / prin tranşeele inimii / vâj vâj / cu praştia după îngeri.” (Cu praştia după îngeri), poetul-bufon, preafericit şi sadic posesor al unui simţ al umorului ieşit din comun, generator de cele mai năstruşnice imagini din literatura română recentă: „Anul acesta, vă spun, au înnebunit cartofii / Sar din pământ parcă-s dropii / se dau de-a dura / trec prin asfalt / ca gloanţele de cobalt / împuşcă tot ce-ntâlnesc în cale ― / vă spun, e de jale! / Ministerul nostru de interne / i-a stropit ast’noapte / cu baliverne” (Fabula rasa).
Şi astfel, iubitul cetitor, mireasă mereu virgină, mereu scandalizată şi doritoare, se află în aşteptarea noilor născociri şi basne ale poetului capricios, dar punctual la întâlnirile de dragoste. Secretul constă în faptul că niciunul nu poate să trăiască fără celălalt…
Bucureşti/Paris
29.05.2010
Articol preluat de pe www.oglindanet.ro
Conferinţa PSIHOLOGIE ŞI TEOLOGIE – Pr. Eugen Jurca
[ 0 comentarii ] Publicat la 06.02.10 la categoria Anunţuri, Evenimente
