Publicat la 06.04.10 5:21PM la categoria Revista presei
Sunt mai puţin cunoscute mărturiile în urma experienţelor de închisoare ale reprezentanţilor Bisericii Catolice din România. Martirii represiunii comuniste – Episcopii Vasile Aftenie (primul martir al Bisericii Catolice din România) şi Ioan Suciu (moare în închisoarea din Sighet în 1953), Monseniorul Vladimir Ghika (care va fi arestat si va muri la Jilava), apoi atâţia alţi preoţi catolici – nu au reuşit să aştearnă pe hârtie experienţele oribile ale anchetelor. Suferinţele şi jertfa lor este suprema dovadă a rezistenţei prin credinţă. Volumul lui Tertulian Langa este un omagiu adus memoriei acestor martiri.
Autorul s-a născut la 26 octombrie 1922 în Tîrgu-Mureş. A absolvit facultăţile de Litere şi Filosofie şi Dreptul la Universitatea din Bucureşti. După cel de-al doilea război mondial a funcţionat ca asistent la catedra de Pedagogie a aceleiaşi Universităţi. Desfiinţarea Bisericii Române Unite i-a adus ani grei de temniţă. Între timp a studiat clandestin Teologia, începută încă de pe vremea cînd era student în Capitală, cu Monseniorul Vladimir Ghika şi canonicul dr. Titus Malai, iar la 20 decembrie 1964 a fost hirotonit preot prin punerea mîinilor Episcopului dr. Ioan Dragomir al Maramureşului. Ca om de aleasă cultură, Tertulian Langa a scris pe linie sociologică 15 monografii profesionale şi a tradus Noul Testament şi Psaltirea, manuscrisele aşteptînd să vadă lumina tiparului. Pr. Tertulian Langa a fost numit, după 1990, în funcţia de Vicar General al Eparhiei de Cluj-Gherla. (Datele biografice preluate din volumul Catolicism şi Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite – pr. Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plăianu, după „Faclia de Cluj”, 25 iulie 2009)
Trecând pragul tăcerii impresionează prin mărturia vie, directă, dar şi prin mărturisirile inedite, prin detaliile care completează imaginea tabloului lumii politice, ecleziastice şi universitare din România acelei epoci. Înainte de toate însă impresionează spectacolul uman şi inuman cu care se confruntă martorul Tertulian Langa în lumea carcerală, puterea credinţei şi a suferinţei lui, valoarea lor de model spiritual.
După 38 de ani, autorul „trece pragul tăcerii” eliberând prin scris memoria amară a detenţiei din 1948 până în 1964. Motivele ni le mărturiseşte în „Cuvântul înainte”. Pe de o parte, refuzul de a se integra „în gloată”, de a accepta „sinistrul proces de îndobitocire în care fusese grămădită cu biciul şi cartela întreaga societate românească”, refuz asumat în spiritul ideii „dacă nu trăieşti precum gândeşti, vei ajunge să gândeşti precum trăieşti”. Pe de altă parte, autorul respinge tăcerea, păcatul străin de a nu mărturisi ororile săvârşite de alţii:„între comoditatea tăcerii (culpabile, fără îndoială) şi riscul moral al angajării, am fost constrâns de conştiinţă să dau urmare angajării, cu eventuala perspectivă de a mi se pune la îndoială, de către increduli, onestitatea mărturiei.” (p.13) În „suprema scârbă” pe care o trăieşte scriind, fostul deţinut politic îşi depăşeşte obstacolele interioare ridicate de pudoare, în descrierea tratamentului „cel mai înjositor posibil, instrumentat de cel mai scârbos şi mai umilitor vocabular, pe care numai hârtia igienică îl poate suporta.” (p.13) Nevoia de sinceritate, mărturisirea adevărului, dreptatea primează în faţa „milei araţionale”, a acelei false respectări a demnităţii omului cerută de comunişti pentru torţionarii lor şi pentru atrocităţile săvârşite : „A păstra o ordine dreaptă este o mai bună milă faţă de ceilalţi decât o slăbiciune ce provine din magnanimitatea lipsită de criterii. Nu orice indulgenţă este bunătate, orice toleranţă este dreaptă. E laş acela care invocă mila drept scuză, pentru a nu apăra dreptatea, precum îi cere datoria. Laş este acela care zice că iartă pentru a nu-şi face complicaţii, lăsându-i pe alţii să sufere din pricina permisivităţii practicate cu nesocotinţă.” (p.14) Scriind memoriile de închisoare, autorul ei doreşte să salveze de la uitare orele de meditaţii, trăite de unul singur, dar şi împreună cu mari cărturari sau mari pătimitori care numai pe el l-au avut martor. În acest sens mărturiseşte în paginile ce rememorează experienţa din perioada Jilava rostul profund al întâlnirii cu anumiţi oameni în spaţiul carceral: „Nu pentru amintiri şi informaţii, nici pentru noi proiecte de activitate ne-am întâlnit acolo (e vorba de scurta întâlnire cu preotul Iancu Baltheiser), ci numai pentru un singur lucru. Să am putinţa de a pune una după alta mai multe file din parcursul de sânge al martirului Vasile – primul martir al noii ere comuniste. Eram ales pentru aceasta. (…) Era şi acesta un motiv de a spera că n-am să mor în închisoare. Nu suferinţa mea, atâta câtă a fost, justifică acest mănunchi de pagini, ci mărturia pe care o cuprind referitor la harul lucrător în închisori, har care a sfinţit atâtea ispăşiri şi a turnat lumină în noaptea atâtor patimi.” (p.133)
Cartea cuprinde călătoria în infernul concentraţionar din momentul arestării, în 1948, până la eliberarea din 1964: din „tainiţa rusească” de la Bucureşti, la Malmaison, apoi la Piteşti, la Fortul 13 de la Jilava, cu „duba neagră” la Gherla, Aiud, Lugoj, pentru ca în ultima perioadă a detenţiei să ajungă la Galaţi, în Insula Mare a Brăilei, apoi, cu „bou-vagon” acasă, după şaisprezece ani de suferinţă. Volumul este dens, un adevărat document, o istorie a desăvârşirii lucrării harului suferinţei care sfinţeşte; cuprinde scenele antologice ale anchetelor, greu de suportat de către cititor din punct de vedere emoţional, prin cruzimea actelor de violenţă, dialogurile cu anchetatorii, cu deţinuţii politici, digresiunile de istorie, cultură, artă, sociologie, filozofie, descrieri, zeci de portrete, analize introspective, de psihologie a anchetei, prelegeri ale universitarilor deţinuţi politici.
Arestarea are loc la Mitropolia din Blaj, în Postul Mare, în timpul unei întrevederi cu Ioan Suciu, Cap al Bisericii Române Unite, care îi expunea starea de prigoană prin care urma să treacă Biserica Unită din Transilvania, necesitatea jertfei şi atitudinea pasivă a capilor Bisericii Ortodoxe: „Curând Biserica unită va trece în prigoană. Avem de dat examen sfânt, de sânge şi de crez. Prin moartea noastră vom mărturisi unirea cu Cristosul de pe cruce şi din conştiinţa noastră de români. Mitropolitul ortodox Bălan, de la Sibiu, şi Patriarhul, continuând tradiţia de supuşenie faţă de Stat, au şi gândit eliminarea noastră, conform cu cele stabilite cu Sinodul de la Moscova, premeditat de comunişti şi pravoslavnici, după formula experimentată în Ucraina, Rutenia şi Polonia. Vine şi pentru noi Vinerea Neagră. (…) Acum se va adeveri cine e identificat cu neamul şi cine cu oportunismul.” (p.25) De altfel, expunerile, comentariile şi observaţiile legate de istoria catolicismului şi a ortodoxiei, condamnarea atitudinii pasive a capilor Bisericii Ortodoxe din România în perioada respectivă se repetă de-a lungul istorisirii experienţei carcerale. Buna înţelegere, armonia si comuniunea cu preoţii ortodocşi întâlniţi în închisori arată unitatea de credintă a celor pe care instituţiile par să-i despartă. Atitudinea laşă, pasivă a Patriarhului ortodox din acea vreme este pusă la zid cu vehemenţă: „Că ateiştii ne denegau alteritatea, nouă, uniţilor cu Roma, o înţeleg, intră în logica distrugerii duşmanului de clasă; dar nu înţelegeam cum Patriarhul României putea gândi la fel de subuman, atât de subaltern, încât colabora cu arestarea şi uciderea în închisori a unor plini de har episcopi, a căror vină nu consta decât în faptul că au refuzat un compromis cu comunismul şi nu s-au lepădat de unitatea lor cu cheile lui Petru.” (p.331)
Arestarea se produce tocmai sub ochii Preasfinţiei Sale Ioan Suciu, care rosteşte cuvintele de binecuvântare şi încurajare: „Fii pregătit în orice clipă pentru mărturie. Dacă este în planul Providenţei să se întâmple aşa, înseamnă că mântuirea Neamului reclamă jertfa noastră. Să-I mulţumim lui Dumnezeu că ne-a ales pe noi, ca pâine şi ca sânge pe altar. (…) Te vei sfinţi prin suferinţă. Este un mare har asupra ta. Să nu uiţi niciodată!” (p.27) Întreaga experienţă este trăită şi îndurată în mod conştient, lucid, ca reiterare a patimilor cristice, ca suferinţă care sfinţeşte. Discipol al Monseniorului Vladimir Ghika şi apropiat al Episcopului Suciu, tânărul cărturar Tertulian Langa îşi prevede arestarea, conştient fiind că i se cunoşteau opiniile anticomuniste, aversiunea faţă de teoriile ateiste: „Consideram că este de datoria mea, că este forma potrivită mie de apostolat politic şi intelectual, determinat de cunoştinţele agonisite în acest domeniu, pe care alţii nu le posedau, fiind tocmai pentru acest motiv atât de vulnerabili şi de coruptibili în faţa noilor ideologii din Răsărit sau din Apus. Avertizam mereu ce înseamnă a nu conştientiza primejdia pericolului slavo-sovietic, ţiganizarea vieţii sociale, corupţia morală, dezmăţul sexual, vulgarizarea conceptului despre familie şi trivializarea comportamentală. Deci nu făceam nimic culpabil faţă de legile ce funcţionau atunci. şi totuşi eram arestat.” (p.58)
Continuarea articolului o puteti citi pe Oglindanet.ro
* câmpuri obligatorii; emailul nu va fi făcut public.
