• Acreditare CNCSIS
• Contact
• Despre noi
• Librării
• OFERTA DE CARTE – CUMPĂRĂ ON-LINE

Izvoarele biblice ale doctrinei monastice în „Convorbirile duhovniceşti” ale lui Ioan Cassian

[ 0 comentarii ] Publicat la 07.07.10 la categoria Media, Revista presei

Editura “Galaxia Gutenberg”: Izvoarele biblice ale doctrinei monastice în Convorbirile duhovniceşti ale lui Ioan Cassian

Editura “Galaxia Gutenberg” anunţă apariţia cărţii Izvoarele biblice ale doctrinei monastice în convorbirile duhovniceşti ale lui Ioan Cassian scrisă de pr. lect. univ. dr. Damian-Gheorghe Pătraşcu, OFMConv., decanul Facultăţii de Filozofie din cadrul Institutului Franciscan din Roman şi profesor de teologie şi ştiinţe patristice la acelaşi institut. Tipărită în format 13×20 cm, cartea conţine 216 pagini şi poate fi procurată de la toate librăriile din ţară sau direct de la Editura “Galaxia Gutenberg”:www.galaxiagutenberg.ro, e-mail: contact@galaxiagutenberg.ro, tel/fax:0262-385786; 0723-377599, la preţul de 20 lei.

Ioan Cassian (360-435) este una dintre figurile cele mai fascinante ale monahismului antic, o adevărată punte spirituală între cele două extremităţi ale Europei creştine. Născut în Dobrogea, în aproprierea coloniilor greceşti de pe malul Mării Negre, încă de tânăr doreşte să cunoască viaţa monastică a călugărilor din Orient. Ajunge la Betlehem şi apoi în Egipt la renumiţii călugări din Kellia unde are posibilitatea să cunoască îndeaproape tainele vieţii monastice. Din cauza persecuţiilor antiorigeniste este silit să părăsească Egiptul şi se refugiază la Constantinopol unde va fi hirotonit diacon de către sfântul Ioan Gură de Aur. În urma hotărârilor luate în sinodul de la Chęne, prietenii săi îl trimit la Roma cu o scrisoare pentru a o prezenta Papei Inocenţiu al III-lea. De la această dată, Ioan Cassian se va stabili în Occident, mai întâi la Roma, apoi la Marsilia (Galia) aducând cu sine toată experienţa religioasă a Orientului creştin. În Convorbirile duhovniceşti, Ioan Cassian tratează principalele teme ale vieţii monahale: scopul şi finalitatea monahismului, despre vicii şi virtuţi, rugăciune şi contemplaţie, discreţie şi discernământ, liberul arbitru, despre ispite, duhuri necurate şi diavol, prietenia, pentru ca apoi, să încheie cu cvadripartiţia sensurilor biblice. În continuarea cercetării principalelor teme, pr. dr. Gheorghe-Damian Pătraşcu face o analiză completă a doctrinei monastice cassianee, contemplate în Sfânta Scriptură care devine la rândul ei, hrana spirituală a vieţii monastice. Cartea reuşeşte să aducă în actualitate elementele esenţiale ale vieţii monahale şi să prezinte o analiză completă a izvoarelor biblice din care s-a inspirat Ioan Cassian în Convorbiri duhovniceşti. Cassian afirmă că persoanele dornice de perfecţiune trebuie să se oprească în fiecare zi asupra unui singur text din Sfânta Scriptură, care să preocupe timp îndelungat mintea şi nu să se treacă de la un text la altul, de la un psalm la altul, pribegind neîncetat prin Biblie. Cine doreşte să ajungă la ştiinţa cea adevărată a Sfintei Scripturi trebuie să-şi însuşească umilinţa statornică a minţii şi să mediteze zi şi noapte asupra celor citite.

Astfel, el descoperă înţelesurile ascunse ale textului, în aşa fel încât, lăsând la o parte orice grijă şi orice cugetare la cele pământeşti, să se dăruiască în întregime citirii Cărţilor sfinte, până când meditaţia continuă îi va stăpâni în întregime mintea şi-l va forma după chipul celor meditate.

Cassian oferă monahismului latin o doctrină ascetică şi mistică de un înalt nivel. Mai mult decât atât, Cassian afirmă în Dialogurile sale că viaţa monahală a fost văzută încă de la început ca o urmare aScripturii, a Cuvântului lui Dumnezeu, care este Cristos, viaţă care începe odată cu Biserica, izvorăşte din ea, mai exact din prima comunitate creştină de la Ierusalim. El dă claritate vieţii anahoretice cu ilustre exemple ale lui Ilie, Elizeu, Ioan Botezătorul şi ale cuvioşilor evrei despre care povesteşte Scrisoarea către Evrei: au umblat pribegi în piei de oaie şi de capră, lipsiţi de toate, asupriţi, maltrataţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin pustiuri şi munţi, prin peşteri şi râpe” (11, 37-38). Astfel Sfânta Scriptură trebuie să fie hrana vieţii monastice, instrumentul indispensabil al formării călugărului pentru că fără ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu este imposibil să se ajungă la scopul pe care călugării şi l-au fixat, adică curăţia inimii, şi prin ea Împărăţia Cerurilor care începe deja din această viaţă prin contemplarea adevărurilor revelate.

Pr. prof. univ. dr. Maximilian Pal

Articol preluat de pe Ercis.ro

Lansare „Faţetele subiective ale frumosului artistic” – Valentin Timaru

[ 0 comentarii ] Publicat la 07.07.10 la categoria Evenimente, Lansări, Media, Revista presei

Biblioteca Judeţeană “Gheorghe Şincai” a găzduit, ieri (11 martie 2010), lansarea volumului “Frumosul artistic şi faţetele sale subiective”, apărut la Editura Galaxia Gutenberg, carte semnată de prof. univ. dr. Valentin Timaru, din cadrul Academiei de Muzică din Cluj. Gazda evenimentului a fost Ligia Mirişan, directoarea Bibliotecii.

Vorbind despre compozitorul şi muzicologul Valentin Timaru, poetul Ioan Moldovan, redactorul-şef al revistei “Familia”, spunea că ilustrează perfect tipul de artist pentru care actul de creaţie se însoţeşte în chip fericit cu reflecţia asupra multitudinii de relaţii pe care opera le întreţine cu creatorul ei, cu determinările sociale şi individuale, cu specificul estetic al genului pe care îl ilustrează, cu orizontul de aşteptare al publicului, cu alte o sumedenie de chestiuni care fac ca niciodată un produs al creativităţii specifice să nu poată fi înţeles în profunzimea lui. “Noul său op, venit la scurt timp după cartea de Aforisme, lansată şi la Oradea, cuprinde meditaţii care se adresează deopotrivă specialiştilor, tinerilor studioşi, precum şi tuturor celor interesaţi de frumosul artistic”, a precizat redactorul-şef al revistei “Familia”, adăugând că în această carte vom găsi, totodată, prilej de lămurire asupra felului în care ceea ce pare inaccesibil şi misterios în domeniul muzicii devine o problemă personală a fiecăruia dintre noi, un fel de îndreptar pentru iubitorul de frumos de a nu se lăsa păcălit de fenomene nocive precum prostul gust, kitsch-ul, snobismul, poluarea sonoră, muzica devenită marfă şi zgomot de font etc.

Aşadar, citiţi cartea distinsului muzician Valentin Timaru, pentru că oferă o exemplară lecţie de cultură, de morală şi bun simţ în toate.

Articol preluat de pe Crisana.ro

Viața e tot ce avem, vol. 8 – Bruno Ferrero

[ 0 comentarii ] Publicat la 07.07.10 la categoria Media, Revista presei

Pace și bine!

În volumul 8 este inserat un dialog în care o voce nepersonalizată mărturiseşte că merge să se roage în pădure. Întrebat de ce nu o face în oricare loc din lume, doar Dumnezeu e peste tot, vocea răspunde: ”doar aici eu sunt altul”.

Mă gândeam la un film despre începutul unui mare dansator Billy Elliot 2000 care întrebat ce simte când dansează a spus, printre alte confesiuni smulse cu greu din inimă, că se simte liber numai abandonându-se dansului, că devine pentru o vreme altcineva.

Poetul francez A. Rimbaud spunea de-a dreptul la sfârşitul secolului 19 ”eu sunt un altul” lăsând modernităţii decizia de a se aliena sau nu. Mută accentul din vremelnic în permanent, actul cunoaşterii de sine devine identic unuia de cunoaştere al unei alte persoane.

Îmi pare însă că modernitatea a înţeles lecţia rimbaudiană prea puţin, secolul 20 a fost mai degrabă obsedat de prinderea ego-ului într-un insectar raţional şi eventual să-i definească speciile, nivelurile, caracteristicile. Dar la fel cu orice fiinţă înţepată, rămâne doar un trup armonios şi nimic mai mult. Azi biologii inteligenţi de pildă nu mai sunt interesaţi de insectare, ierbare şi alte asemenea parascovenii cu bold în coadă, ci fac filmări multe ore înţelegând că numai în viu se poate înţelege ceva din viaţa animalelor. Biologia revine la definiţia ei iniţială  – dragostea de viaţă.

Şi ce-am găsit în această relaţie eu – altul, în acest raport identitate – alteritate! Sunt identic cât timp sunt conectat problemelor lumii şi sunt altul atunci când mă abandonez, mă ascund de mine însumi, sunt vizitat de inspiraţie, mă pierd într-o masă.

Cumva starea de eu ca altul este cea firească, de tip iniţial, copilăroasă. Mă gândesc câte abandonuri am avut în copilărie în faţa părinţilor. De ce o făceam? Pentru că simţeam indistinct acolo ideea de bine, de protecţie, de frumos, de dreptate. Aceste forme de abandon erau singurele cadouri pe care le puteam da eu, copilul, fiinţă încă fără nimic. Dăruiam zâmbete, gângureli, o completă adâncire în joacă. Aduceam, precum orice copil, o aşa vârtoasă inocenţă încât maturii îşi pierdeau firea în apropierea ei.

Cumva  a fi altul însemna a redeveni copil. Şi de asemenea a descoperi că faci parte dintr-un grup de voinţe asemenea. Un cor al rugătorilor, ca în povestirea lui Ferrero. Un cor al inspiraţiilor de muzică cum era cazul balerinului debutant.

Am senzaţia că mă învârt în cerc. Când eu, când altul. De aceea poate un răspuns voi găsi în următoarea întâmplare a unei fete din miniatura ”Valoarea”. Aceasta se simţea neînsemnată, lipsită de har, de noroc, se definea ca o persoană nulă, nevrednică de atenţie. I se opune însă o voce din nou impersonală, presupun a unui paroh, cu o viziune neaşteptată – ea este fata cu cei mai tulburători ochi verzi.

Poate că asta înseamnă pierderea într-altul. Căutarea acelui aspect care ne face speciali şi unici. Din interior nu ne mai dăm seama de propria valoare şi de aceea avem nevoie de perspectiva altuia. Îmi pare că noi suntem şi obiecte de muzeu în mişcare, exponate evadate din insectare, dar păstrând ceva din lumina şi fascinaţia de după vitrină.

Anexa de la ”O viaţă solitară” părea că mă ajută la înţelegerea nelămuririi mele – de ce ne pierdem de sine sau în sine? Un comisar politic îşi urla discursul plin de argumente contra religiei în faţa unei săli de activişti. Preluase afirmaţia lui Iuri Gagarin că n-a întâlnit nici urmă de Dumnezeu şi de aici era ferm convins că demascase falsa credinţă. Un bătrânel se ridică atunci din fundul sălii şi îi replică simplu: Hristos a înviat! Apoi o altă voce spune acelaşi lucru şi o alta şi o alta până când toată sala strigă curajos: Hristos a înviat!

Răul ideologic a fost mutat de un torent neaşteptat de credinţă. Uf, ce urâtă era lumea aceea fără de Dumnezeu, activistului aceluia i se părea că devenise centrul lumii. Credinţa a venit însă ca focul şi a ars, măcar momentan, toate ezitările participanţilor. S-au pierdut într-una dintre cele mai puternice forme de rugăciune.

Am să închei cu o povestire intitulată simplu Credinţă care arată diferenţa dintre convingere şi credinţa tare  vizibilă câteva momente în cadrul unei procesiuni de invocare a ploii. Fiecare participant a venit cu ceva obiecte pentru a-l îmbuna pe Dumnezeu. Numai o fetiţă şi-a adus o umbrelă roşie. Era ferm convinsă că ploaia va începe de îndată. Iată ce înseamnă abandonul copilăriei. Emoţionează până la evadarea din sine mulţimile.

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

Articol preluat de pe Carteadeschisa.ro

Secretul peștilor roșii, vol. 7 – Bruno Ferrero

[ 0 comentarii ] Publicat la 07.07.10 la categoria Media, Revista presei

Pace și bine!

La acest volum 7 sunt decis să nu mai spun câte povestiri mi-au plăcut. Oricum am făcut o selecţie mentală de la prima lectură, asta da, trei nu, asta ar merge, cealaltă e inutilă. Dar acum stau să mă gândesc la ce ar fi utile povestirile selectate? Fie să mă înveţe pe mine, fie pe alţii. Cum m-ar putea învăţa pe mine? Doar am citit povestirea, am luat act de cursul narativ, ce aş putea învăţa în plus dincolo de eventuala morală finală! Cred că sunt un bun exerciţiu de a privi dincolo de aparenţele acţiunii şi adesea o formă de mângâiere pentru situaţiile de restrişte pe care ni le aduce uneori o anumită zi.

Cum a fost de pildă ieri când în ciuda unor umilinţe realizate voit pentru a-mi ajuta familia financiar, am fost refuzat pe tăcute într-un mod care m-a făcut să nu-mi mai găsesc loc în casă şi să caut urgent altceva de făcut. Sufletul meu se umpluse de supărare şi am găsit această povestire în Bruno Ferrero.

Un om se plângea unui preot în povestirea Alegerea că are o viaţă plină de supărări şi că nu mai ştie cum să le facă faţă. Atunci preotul a luat un pahar, l-a umplut cu apă limpede şi apoi a pus acolo un pumn de cenuşă. Evident apa s-a făcut neagră. S-a dus din nou la sobă, a luat un alt pumn de cenuşă şi deschizând fereastra, l-a aruncat în mare. Evident casa se afla pe ţărm. Marea a rămas la fel de neschimbată. Şi preotul i-a zis – poţi lua necazul în două feluri – fie te tulburi ca apa din acest pahar, fie rămâi neschimbat ca marea din faţă.

Era un sfat de alinare cum nu se poate mai binevenit. Ce contează! Valul acesta e murdar, celelalte vor fi însă imaculate. Şi sufletul meu trebuie să fie ca marea, nu ca picătura. Şi apoi a fost şi o pildă a unui înţelept care a vindecat o prinţesă foarte bolnăvicioasă. I-a dat să îngrijească un bebeluş şi mai bolnav decât ea, astfel încât atunci când acesta din urmă a reuşit să biruie boala după mai mulţi ani, prinţesa s-a vindecat şi ea. E aici învăţătura cui pe cui se scoate, dacă am fost refuzat, să refuz şi eu să-mi mai doresc acel lucru.

Am mari dureri sufletești, dar oare localizez bine unde mă doare. Să nu mi se întâmple ca pacientului unui medic din anexa de la povestirea Marea căpetenie: Se plângea că îl doare în tot trupul, când îşi apăsa capul, avea dureri, când îşi freca mâinile, apăreau din nou, şalele îl dureau teribil, când îşi masa tălpile din nou dureri. Ce mai, corpul i se încovriga aproape tot timpul de durere. La care medicul i-a dat un răspuns neaşteptat – Nu corpul te doare, ci degetul cu care apeşi. Acolo era adevărata durere. Prin urmare,o localizez eu oare în mod corect sau am nevoie de vocea unui om priceput!

Cum i-aş putea învăţa pe alţii cu povestirile lui Ferrero? Sunt mai multe căi pe care le întrevăd. În primul rând prin acest blog pentru cei care citesc recenziile ferreriene. Apoi, în discuţiile private folosind ca exemplu când una, când alta dintre povestiri. Apoi într-o discuţie cu un profesor de religie i-am sugerat să le clasifice în funcţie de lecţiile pe care le are de predat, deoarece o povestire atrage mult mai mult sufletele copiilor decât teancuri de morală şi rugăciuni mormăite. Spunea autorul într-una din povestiri că un pustnic avea o nelămurire cu privire la un pasaj din biblie şi a postit preţ de 7 săptămâni în speranţa că va primi un semn de cum să descifreze acele text. După ce ajunsese groaznic de slab şi a constatat că nu venise nimic de la cer, şi-a zis în sinea sa: dacă Dumnezeu nu-mi răspunde, barem să-mi întreb un confrate de credinţă. În acel moment, i-a apărut un înger care i-a zis că Domnului nu-i spusese nimic actul de postire, dar înfrăţirea cu altul l-a făcut să-i îndeplinească cererea.

A comunica învăţătura printr-o povestire, iată ce îmi pare util pentru un profesor de orice specialitate. De ce asta? Fiindcă ştiinţa tot vrea să uite de faptul că noi suntem fiinţe jucăuşe, nu ne place să fim tot timpul serioşi, scrobiţi, sărind dintr-o cracă logică într-alta. Nestatornici, ne zboară gândul la vreo delicatesă, la pauza apropiată, la o cafeluţă bună, un sărut care ne va aştepta în viitor, la frumuseţea unui peisaj pe care-l vom vedea sâmbătă.

Povestea leagă efortul de reverie, pauza de ora de lucru, diminuează diferenţele de vârstă, de rang, de avere. Argumentaţia deseori nu foloseşte la nimic. Iată un preot, în povestirea Ceea ce se vede întreabă un prieten drag, foarte profund de ce nu se converteşte. Atunci acesta îi răspunde că nu are putere să urmeze tăria învăţăturilor creştine, şi nici nu e viclean să facă precum creştinii prefăcuţi care nu se iubesc unii pe alţii. În schimb, poate un copil de primară l-ar fi convins pe acel prieten indecis cum am văzut în anexa la povestirea Cutia. Stătea tot timpul cu pumnul stâng strâns şi când răspundea la ore şi când ieşea la tablă şi când mergea la joacă. Întrebat de învăţătoare acesta a spus că în fiecare zi mama lui îi săruta palma şi-l punea să-i închidă sărutul în pumn. Copilul era aşa fericit încât ţinea sărutul închipuit toată ziua acolo. Acel prieten ar fi putut fi Robert Schumann din anexa la povestirea Sfatul, un ministru francez care nu s-a căsătorit niciodată pentru că a văzut o femeie la o masă vorbindu-i foarte urât soţului ei, dar devenind lapte şi miere în prezenţa altui bărbat.

Şi poate chiar preotul respectiv şi-ar fi putut convinge prietenul amintind de povestirea  Soţia perfectă. Un anume Mulla Nasrudin a fost întrebat de ce nu s-a căsătorit niciodată. El a mărturisit că a mers într-o cetate şi acolo a găsit o femeie frumoasă, dar nesociabilă, într-alta una veselă, dar cam risipitoare, într-a treia, una populară, dar urâţică, în sfârşit într-a patra era una care întrunea toate criteriile. Numai că şi ea căuta bărbatul perfect şi ei bine…

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

Articol preluat de pe Carteadeschisa.ro

Doar vântul o știe, vol. 5 – Bruno Ferrero

[ 0 comentarii ] Publicat la 07.07.10 la categoria Media, Revista presei

Pace și bine!

Parcă simţul critic mi se diminuează cu fiecare volum din Bruno Ferrero. A ajuns să-mi spună ceva aproape orice povestire. Să realizez că de fapt situaţiile de viaţă sunt atât de variate şi netrăite de mine încât mă mulţumesc şi cu aceste schiţe. Am impresia că spiritul critic depinde de o mulţime de factori aproape niciodată menţionaţi. Doar atât se spune, că îl ai sau nu, dar nu şi de faptul că nu îl ai tot timpul, că poate cunoaşte fluctuaţii, duce la erori flagrante (şi sunt atâtea cazuri în istoria literaturii), că poate avea diverse nivele de intensitate. Are spirit critic şi un foiletonist şi un mare critic, dar ce diferenţă de substanţă, de viziune, de concepţie!

Şi acum mi-e greu să mărturisesc că această carte am lăsat-o să treacă aşa, cu bariera simţului critic în sus, fără să-i mai cer documentele, fără să-mi bag nasul prin bagajele ei. M-am simţit aidoma unui vameş nepăsător, la sfârşitul programului de cine mai trece prin filtrul lui.

Mă gândesc că este în mine o luptă între sentiment şi raţiune, între vocea interioară de cititor şi cea de critic. Că se întâmplă – şi nu de puţine ori – ca vocea de critic, cea greu dobândită și care presupune ani destui de lectură îndârjită şi aparent fără scop, să fie eclipsată de poziţia cititorului – mult mai veche în timp şi până la urmă formatoarea iniţială a criticismului. A fost o frază lungă, poate uşor de neînţeles, intenția mea fiind de fapt să atribui în special zonei cititorului partea de simţire a eului şi zonei criticului partea de raţiune. Evident că noi nu avem aceste zone numai într-o anumită parte a creierului, mai degrabă ele seamănă ca structură statului palestinian, respectiv un număr considerabil de oaze palestiniene inserate în compactul stat izraelian. Dacă ne-am mai imagina un alt stat, într-o situaţie asemănătoare în acelaşi Israel, atunci am avea imaginea perfectă a celor două zone din creier de care vorbesc: cititor – critic.

Prin urmare, lectura mea dintâi a unei cărţi stă mai totdeauna sub semnul sentimentelor, al dispozițiilor de moment, al actualităţii unei zile. Lectura aceea este doar una dintre senzaţiile primite de corp, mă inundă în acelaşi timp lumina, zgomotul păsărelelor ori al autocamioanelor, suprafeţele mângâiate, gustul încă netrecut al prânzului, mirosul pătrunzător de lemn. Să nu uit alte zone ale creierului care uneori îşi fac simţită imperios prezenţa, doar nu mă pot concentra exclusiv doar pe acele oaze creieratice de care am vorbit, cum ar fi: memoria, asociaţia, gândul razna, simţul datoriei, pofta bruscă de un telefon sau de o fructă.

Simţul critic însă scăpat de grija lecturii, a sursei, până la urmă are intervale libere când iese de sub agresiunea senzaţiilor şi poate oarecum procesa informaţiile din sursă. Cele două zone îmi pare că au aceste funcţii – lectura, de receptare de noi cunoştinţe, iar rațiunea, de asimilare în masa creierului sau de îndepărtare imediată. O carte îmi provoacă cel puţin o senzaţie şi un gând. De identificare sau de separare clară. Argumentele urmează totdeauna senzaţiei. În spatele discursului critic se vede oricând entuziasmul sau dezgustul degajat de prima lectură.

Acestea au fost un şir de consideraţii pentru a-mi explica puţinătatea spiritului critic în cadrul primei lecturi, deşi ar trebui să se manifeste şi în această situaţie. Cred că se întâmplă asta atunci când citeşti cu pauze, nu te mai afli legat permanent de firul cărţii, de întâmplările şi raţionamentele ei, are timp zona critică barem o parte din informaţii să le proceseze. Lectura continuă, cum se spune, fără a lăsa cartea din mână, cea care te face s-o consumi până la cotor, nu îţi permite decât foarte greu altă poziţie în afara celei de cititor.

Altă explicaţie n-am pentru ce am dus-o din apreciere în apreciere referitor la povestirile acestui volum 5. Poate că e şi cauza lipsei aşa de mari de povestiri din jurul nostru şi aici găsim un concentrat interesant de naraţiune.

Iată Acrobatul – se simte în permanenţă stimulat de încrederea celor din jur şi face performanţe din ce în ce mai uimitoare. Trece pe sârmă peste cascada Niagara. Totuşi atunci când invită pe unul dintre stimulatori să facă împreună o acrobaţie, se trezeşte refuzat de toţi. Îl încurajau, da, însă doar el să scoată castanele din foc.

Aşa şi cu un blogger de succes. E de ajuns să facă proba de a cere cititorilor cei mai fideli, cei mai stimulanţi să scrie alături de el ceva posturi. Este cea mai sigură cale de a-i pierde.  Povestea aceasta are şi o trimitere mai adâncă. Suntem aidoma acrobatului şi vrem să captăm atenţia doar asupra noastră fie şi cu riscurile cele mai mari. Ne lipseşte – în perioada de nefericire – mediul stimulant şi tovărăşia în aventura expunerii de sine.

În ”Cei trei copii”, la o fântână, în prezenţa unui bătrân, trei mame se laudă cu talentele odraslelor. Primul este saltimbanc şi-l întâlneşte la întoarcea de la fântână cu găleţile pline şi grele, făcând tumbe. Al doilea are vocație de cântăreţ şi-l găseşte în pline vocalize. Al treilea n-are niciun talent, e doar băiat bun şi singurul care merge la mama lui s-o ajute la cărat apă. Bătrânul e întrebat de femei ce părere are despre copiii lor. Răspunsul îmi pare memorabil: ”care fii? Eu nu am văzut decât unul singur”.

Este o situaţie asemănătoare cu proba nevestelor din ”Îmblânzirea scorpiei” de W. Shakespeare. Are şi o puternică trimitere contemporană la gravele neînţelegeri dintre părinţi şi copii în numele vocaţiei. Copiii vor să se ducă vestea valorii lor, dar nicio găleată de apă nu sunt dispuşi să ducă pentru familie.

”Trandafirul albastru” – cea din urmă povestire pe care am ales-o – asta în ciuda indeciziei mele de început -  arată că iubirea are de partea ei argumente dincolo de raţiune. O frumoasă prinţesă vrea căsăt oria doar cu un pretendent care-i va aduce un trandafir albastru. Chiar primeşte unul adevărat, obţinut după sforţări disperate ale experţilor, dar spune că e prea fragil, apoi unul de diamant, dar i se pare prea preţios şi unul de porţelam, dar zice că e un bibelou. Până la urmă se îndrăgosteşte de un poet care însă îi aduce în faţa curţii regale un trandafir alb. Toată curtea râde, numai prinţesa spune că acesta e adevăratul trandafir albastru şi că ea aşa îl vede. Orice împotrivire a celorlalţi a fost de prisos. Prinţesa s-a măritat cu poetul.

Te pui cu amorul!!!!

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

Articol preluat de pe Carteadeschisa.ro

Trandafirul de mare preț, vol. 4 – Bruno Ferrero

[ 0 comentarii ] Publicat la 07.07.10 la categoria Media, Revista presei

”Trandafirul de mare preț” de Bruno Ferrero se constituie într-o carte de suflet, lectura ei fiind un exercițiu spiritual adresat oricăruia dintre noi, de orice vârstă și pregătire.

Alcătuită din mici narațiuni, cele mai multe categorii, cartea cicatrizează răni, pe care le avem poate din copilărie (vezi Tata de sub pat, Ceva ce nu este de vânzare, Ce mi s-a spus și ce-aș fi vrut să mi se spună în copilărie, Schimbul), ne vindecă de orgoliu (Maimuțele și licuriciul), de singurătate și mirajele lumii moderne (Mirajul).

Dar mai presus de asta, se poate constitui într-un breviar care celebrează valorile cardinale fundamentale  (Firul de nisip, Masa de duminică, Trandafirul) care, dacă ați deschide cartea, v-ar deschide și sufletul.

Cel mai mult m-a impresionat istorioara ”Scaunul gol”, metaforă – simbol cu încărcătură dramatică, care reanalizează raportul omului cu Dumnezeu pe care ni-l închipuim stând pe un scaun și ascultându-ne rugile.

Titlul care dă și numele primei povestiri semnifică iubirea care deschide căi de comunicare cu lumea, cu sinele și cu Dumnezeu.

O ușoară nostalgie străbate cartea, care nu este deloc lipsită de elemente dramatice sau de meditație (A ne juca cu Dumnezeu, Magazinul, Înțelepciunea vulpii).

Acțiunea este lineară, urmărind un singur fir epic în care naratorul se situează într-o perspectivă dindărăt, știind ce se întâmplă cu personajele sale, pe care le lasă să evolueze și să ne ajungă la inimă.

”Trandafirul de mare preț” este un exercițiu de lectură pentru cei neinițiați în a-și descoperi ”golurile interioare” pe care le poartă cu sine.

Nadia Gabriela

Articol preluat de pe Carteadeschisa.ro

Cercuri în apă, vol. 3 – Bruno Ferrero

[ 0 comentarii ] Publicat la 07.07.10 la categoria Media, Revista presei

Pace și bine!

Dacă ar fi să dau câteva informații sub forma unor scurte fraze, iată ce am consemnat sub tirul primei lecturi al acestui volum doi din Bruno Ferrero. Am găsit 16 povestiri și notițe demne de luat în seamă, dar până la urmă abia de am selectat 3-4 pentru recenzie. Am avut uneori senzația că povestirile pleacă de la bancuri simple. Structura povestirilor -  sub același titlu sunt inserate 2 povestiri, una principală și una sub formă de anexă (scrisă cu italice) cu mențiunea că uneori cea de-a doua povestire este înlocuită de o învățătură morală. Bănuiesc și faptul că aceste povestioare sunt folosite pentru predici, au un caracter oral, conțin cel puțin un sâmbure moralist, sunt orientate pe acțiune și învățătură directă, au fraze scurte, percutante, căutând să capteze nemediat interesul cititorului.

Totuși să vedem câteva dintre povestioare.

În Peștișorul de aur – găsim naivul care atras de mirajul îmbogățirii își pierde pe drum averea și viața.
Farmecul povestirii constă în dialog cât și în prezentarea din perspectiva naivului și are ca temă discrepanța dintre intenție și realitate.
Mă gândeam la naiv ca la moștenitorii bogaților. Crescuți într-o lume protejată, când dau față cu adevărații rechini, își pierd averea fulgerător. Și rechinii au mască de peștișori de aur. Totul este ca noul rechin să intuiască modul de apărare al rechinului-tată, instituit ca moștenire naivului.

Gata, mă enervează chestiile cu peștișori, rechini și alte asemenea știme venite din galeria fabulelor în proză. De altfel, fabula este tot o formă impersonală de narație. Convenționalitatea – spui ceva ca să se citească altceva – peștișor de aur, dar să se citească naiv – e aici împinsă în kitsch prin supraîncărcare – un peștișor de aur cu talanți de aur.

Oare asta admirăm la literatură? Modul cum evităm numirea directă, localizarea, pentru a convinge cititorul că de fapt despre el e vorba, indiferent de locul și timpul în care se află? În povestirea aceasta, ești fie victimă, fie infractor.

De altfel, relația stăpîn – servitor o regăsesc în următoarele două povestiri.

În Milostenia – stăpâna prefăcută într-o cerșetoare primește de la sătenii din vecinătatea castelului doar resturi de mâncare cu excepția a doi oameni milostivi care o omenesc cu toată cuviința. Ulterior îi invită pe toți sătenii la castel și acolo le servește exact ceea ce au dat și ei ca milostenie, adică în tăvi uriașe de argint li se oferă coji de cartofi, varză putredă, mere mucegăite. Doar celor două ființe umane le oferă un ospăț regesc.

Pilda asta am auzit-o de nenumărate ori și în numeroase variante, începând cu elenii Philemon și Baucis vizitați de către Jupiter. Potopul și Noe cel bun. Arderea cetăților Sodoma și Gomora de unde scapă doar dreptul Lot. Se degajă aici o gravă neîncredere în umanitate, în fiecare localitate existând cel mult un suflet bun. Restul – inimi aspre și îngroșate de rău. Vai de așezarea care e încercată așa – par să nu merite supraviețuirea decât acei doi milostivi. Vrem bunătatea stăpânului, dar nu și comportamentul său caritabil față de inferiori.

În Invitația – stăpânul unui castel îi cheamă pe săteni la ospăț, dar îi roagă să aducă ei vin și să-l pună într-un butoi uriaș din curte din care ulterior să-și toarne la masă. Un sătean își zice de ce nu ar duce în loc un ulcior cu apă, doar nu s-o cunoaște într-atâta vin. Apoi lacom își toarnă un pahar de la cep. Când colo, vasul i se umple tot cu apă. Toți sătenii gîndiseră la fel.

Unde nu e lege, omul viclenește. Nu ne stă în fire să dăruim stăpânului, ci să-l pupăm în bot și să-i păpăm tot. Aici avem un sat unde nu mai găsim nici măcar licărul acela de bine. Toți sătenii au ceva malefic în gândire. Situația e evident clasică și ține de tema păcălitorul păcălit.

Poate ceea ce e frumos în acestă carte ar consta în faptul că nu în toate povestirile lipsește speranța. E de ajuns să apară un suflet nobil, generos, care să contamineze mulțimea fără speranță, stinsă în lăcomie și egoism. Avem aici grupul de individualiști, de oameni cu gândirea de genul ”Mie ce-mi iese la faza asta”.

”Pe eșafod” este o povestioară în care doi miri întâlnesc în drumul lor spre ospăț un loc de osândă unde tocmai urma să fie spânzurat un tâlhar. Cum mirele era prinț, cere clemență pentru condamnat, dar judecătorul îl refuză în numele legii sugerându-i în schimb singura cale posibilă – plătirea unei răscumpărări de 1000 de ducați. Cum cei doi miri nu au atâția bani cash în caleașcă, tâlharul ar fi trebuit să fie executat. De aceea mireasa coboară din caleașcă și cere tuturor celor din alai să contribuie la actul de salvbare. Se strâng 999 de ducați și nimic mai mult. Mirele îi oferă acești bani judecătorului, dar acesta totuși dă ordin să fie spânzurat infractorul fiindcă legea nu putea fi îndeplinită – nu erau 1000 de ducați și pace. Noroc că vinovatul ascundea și el un ducat în buzunar și… dacă e salvat sau nu, citiți și voi!
Din povestea asta am reținut așa:
-    Nu trebuie să existe favoruri acordate puternicilor zilei în dauna legii
-    Prinților le pasă de soarta nefericiților doar de sărbătorile lor importante – dacă nu s-ar fi ivit moartea în traseul nupțial, cei doi miri nu ar mai fi intervenit
-    Rigiditatea legilor și inaderența lor la proporții.  Cine a hotărât că o viață de om valorează cel puțin 1000 de ducați și nimic mai puțin!
-    Generozitatea poporului are până la urmă la origine tot o formă de egoism – nevoia de a se simți bine și cumva aristocratic, de a se simți domni
-    Bunătatea vine cumva pe cale ierarhică… Să mă explic. În aceste două povestiri se degajă un egoism și din partea stăpânilor, unul umblă printre săteni, spionându-i care va să zică, celălalt este generos parțial, banchetul său este șui, fără băutură.
-    De altfel în toate cele trei povestiri analizate oamenii se comportă ca o turmă.
Excentrici sunt mirii și cei doi bătrâni în care fără efort recunoaștem aceleași ființe generoase fără condiții.

Voi încheia cu cea de-a doua povestire din ”Mâinile curate” -  o femeie ajunsă în iad este
reevaluată și se constată că a fost și ea odată generoasă în viață, a dat de pomană o ceapă. I se întinde un praz viguros de care să se agațe și să iasă din focul veșnic. Femeia reușește să se prindă și este trasă în sus. Dar de haina ei se agață o altă umbră. Și de umbra aceea alta astfel încât iadul se golea în mod vizibil. Ajunsă la porțile raiului damnata privește în urmă și vede șirul nesfârșit de umbre din hău și atunci țipă: ”Dar ceapa era numai a mea”. În acel moment ceapa se ofilește și toți păcătoșii inclusiv femeia cea egoistă cad înapoi în iad.
Iadul am impresia înseamnă egoism, pornește de la obsesia lui al meu, de la falsa izolare de ceilalți. Am văzut turma răului în 4 ipostaze -  într-una mirele a mântuit-o, într-alta era pe cale să. Altfel se comportă tern, gri, hapsân.

Ceva de genu’

Gabriel Adrian Mirea

Articol preluat de pe Carteadeschisa.ro

Cântecul unui greier Vol. 2 – Bruno Ferrero

[ 0 comentarii ] Publicat la 07.07.10 la categoria Media, Revista presei

Pace şi bine!

Povestioare…  povestioare. Situații care încep într-un fel și se termină pe dos.  Povestioare cu revers. Ce e până la urmă paradoxul dacă nu o returnare neașteptată a mingii în terenul celuilalt! Dezavantajatul, săracul, disprețuitul  își arată o clipă caratele umane prin spirit, prin puterea exemplului, printr-o abilitate nebănuită.

Politicianește vorbind, remarc apetitul pentru clasele inferioare, un stângism mascat în povestire, un populism ce pare să dea întâietate omului simplu. Filonul însă devine mai degrabă socializant decât partizan, deoarece personajele nu se bucură şi  de  bunăvoința autorului marcată verbal, ci mai degrabă sunt ținute într-o stare anonimă, ele fiind modelul categoriei:  ţăranul, vâslașul,  lustragiul.

Un prim palier de confruntare este prin urmare între omul bogat fie în avere, fie în învățătură și cel sărac în aceste date, dar bogat într-o anume virtute.

Ca să nu vorbesc în dodii comentaristice, hai să vedem primele trei povestiri alese. Dacă la primul volum am avut un fel de program de lectură – primele 10 povestiri – am constatat ulterior că era un criteriu nepotrivit, aşa că voi folosi acum altul, cel al povestirilor care mi-au plăcut de la prima lectură. Să punctez şi faptul că la Bruno Ferrero există tentații dramatizante, aproape fiecare povestire conține un dialog  care sparge monotonia narațiunii.

Greierele și moneda – Venit în Italia în vizită la un prieten,  un indian aude în mod bizar un sunet de greier acolo unde gălăgia orașului era mai mare. Mirat de întâmplare, ghidul local îl laudă pentru auzul bun. Indianul îi răspunde că de acest sunet este el atras în mod natural, nu că ar avea urechea mai bună. Și aruncă o monedă pe jos.  Imediat câteva zeci de persoane se uită involuntar spre moneda căzută. Indianul spune că sunetul  monezii  era de 10 ori mai slab decât cel al greierului, dar de acesta erau atrase acele persoane.  Constat aici prezenţa ideii  că nu există superioritate, ci percepții pe paliere diferite. Că sunetele vin din lumi diferite, unele străine, altele familiare.

Iat-o și pe a doua, Profesorul și vâslașul. Cel din urmă se dovedește nepriceput la majoritatea disciplinelor asupra cărora insistă școala, dar știe să înoate  și asta îi va scăpa viața, în timp ce profesorul, cu toate cunoștințele sale, va ajunge să se înece. Este povestirea unde disprețul categioriei inferioare este cel mai vizibil. Învățătura ar fi că adesea uităm de cunoștințele elementare, cele care ne fac să supraviețuim favorizându-le pe cele inutile, astronomia, matematica, biologia. Dacă ai plăcere de asemenea atracții, nu te aventura pe lac într-o barcă șubredă.

Hopa și cea de-a treia – Petrecerea de la castel. Stăpânul îi cheamă pe toți supușii la o mare petrecere,  dar îi roagă să-l ajute cu apă, fiindcă nu are destulă. Unii săteni vin cu multe butoaie de apă, alții râd însă de această cerință și aduc o sticluță simbolică. La sfârșit însă miștocarii au o surpriză neplăcută. Stăpânul a umplut tuturor vasele cu galbeni. Și cine a avut vas mic, a luat doar o mică răsplată.

Aici găsesc o altă opoziție, cea dintre harnici și leneși, dintre oamenii serioși și cei pentru care viața este o caterincă eternă. A nu lua în serios invitația și porunca stăpânului presupune un dispreț adânc pentru acesta, o izolare vizibilă de influența sa, o separare în care rolurile s-au inversat. Miștocarul este întotdeauna persoana superioară și el va râde atât de serioși, cît și de stăpânii săi. Nu are nimic sfânt pentru că s-a înălțat pe sine însuși ca statuie. Dărâmarea propriului postament vine odată cu răsplata. El rămâne cu fumurile sale de sărăntoc, în timp ce luații în râs de mai înainte se îmbogățesc miraculos. Hm, pe plan sentimental această pildulea are numeroase ramificații. Investind mult suflet, vei primi însutit. Disprețuind pe celălalt, vei primi cât ai dat și nimic mai mult. Puțină inimă, puțin dar. Cine-și bate joc de gâsca cu ouă de aur riscă să rămână mofluz.

O a treia opoziție pe care o pot marca este între lăcomia anumitor persoane poftitoare de putere cu orice preț și modestia celor din jurul lor.  Oameni care pentru a-și strica vechea piscină de 50 de metri și  a-și face una de 100 de metri în care însă nu vor face niciodată baie sunt gata să falimenteze o fabrică de trei mii de angajați, lăsându-i pe drumuri și muritori de foame.

În Manhattan, mister Lidell, președintele unei companii ce înghițise industrii întregi și acum umbla să achiziționeze țări intrate în incapacitate de plată se oprește să-i lustruiască un negru pantofii săi cei scumpi. În mod ciudat, pantofii cei strălucitori îl poartă nu spre serviciu, ci de-a lungul întregii zile prin locurile săracilor și va vedea ce nu fusese interesat de numeroșii ani petrecuți în slujba lăcomiei. Pantofii se dovedesc aici un fel de lupă pentru a pătrunde în eterna mizerie și lipsă de speranță umană. Nu știu de ce, pilda mi-a adus aminte de prima parte ddin Scrisoarea I de Mihai Eminescu acolo unde luna focalizează câteva secunde contradicțiile umane.

Iată și răspunsul iscusit al unui țăran adresat unor atei învățați, orășeni și muscăriți din Cine nu se roagă. Aceștia îl întreabă dacă e mereu așa credincios când stă la masă. El răspunse că nu e deosebit de ceilalți din sat, toată lumea se roagă. Atunci exasperați, comesenii cei mucaliți doresc să afle cine nu se roagă. Țaranul le răspunde: ”vacile mele, măgarul sau porcii…” Iată și forma de atac indirect, țăranul se simțea printre animale, nu cu creștini de-o seamă cu el. Răspunsul său totuși nu e jignitor, ci mai degrabă un avertisment, luați aminte, cine se îndepărtează de rugăciune, se apropie de animalitate. Omul accede la condiția sa umană numai cât timp caută o legătură cu Dumnezeu.

Observ că aceste povestioare nu aparţin doar lui Bruno Ferrero, ci sunt culese din diferiţi autori (Biblie, Joseph Brodsky,Shel Silverstein, Khalil Gibran, Sa’di),  e adevărat este menționat la sfârșitul povestirii locul culegerii și se simte repovestirea în manieră ferreiană. Totuși, a critica o repovestire este o operație fără sens, așa că de cele mai multe ori voi fi atent de acum încolo la sensurile povestirii, nu la manieră, întrucât nu mai știu ce e al autorului, ce e luat de aiurea. Care sunt cuvintele sale, cât a preluat, cum… nu sunt comparatist, nu mă bag, dar mi-a adus o umbră pe care nu știu cum s-o îndepărtez.

Poate că ar tebui să văd povestirile ca forme de predică fără amvon și atunci povestirile oralizate din nou capătă o nouă savoare!  În fond, o poveste devine valoroasă când trece din gură în gură și poate din condei  în condei. Îmi pare că aici s-ar putea pune problema proprietății intelectuale. Lăcomim la drepturi de autor consistente, dar uităm cel mai adesea că am folosit materiale pentru folosința tuturor. Oare pictorul care cere un milion pe tabloul său dă partea cuvenită trecătorilor, dă o cotă parte urbaniștilor peisagiști, un procent important celor care au făcut pensulele, culorile,  pânza. Oare poetul care folosește numai cuvinte care nu sunt scornite de el n-ar putea să dăruiască o parte din venit făuritorilor de limbă sau celor care au grijă de cuvinte! Și tot așa. Ştiu că numai unul la o sută de mii de artiști ajunge să câștige potul cel mare, ceilalți plătesc cu viața și cu ratarea drumul spinos al artei, dar asta nu înseamnă că proprietatea se întinde pe prea mult din operă.

De altfel ce ușor cuvintele pot duce la despărțire. Anexa povestirii Mă iubeşti? Doi îndrăgostiți discută despre cum se iubesc. El îi zice că este aidoma unui vis. Ea se supără că de ce o face nălucă, nu vrea să fie o arătare, ci soția copiilor săi. Așa că se despart fiecare căutând fie concretul, fie meditația. Și dacă de iubire nu putem fi siguri, o putem pierde iute din inabilități lingvistice, cum putem fi siguri de proprietatea noastră asupra unei opere? Ce e comun în comun se va reîntoarce fie prin tăcere, fie prin uzaj excesiv. Doar dacă povestea va fi frumoasă numele autorului va străluci o perioadă mare de vreme, dar mereu cu alte culori, cu alte înțelesuri. Şi evident cu numeroşi interpreţi noi.

Uneori nici prea multă morală nu este bună și nici dacă ai căpătat un anume rang nu se cheamă că ai ajuns la înțelepciune. Anexa la povestirea Raportul dat vulturului. Un preot vrea să-i facă morală unui rocker soios şi cu blugi rupţi, și profitând de întrebarea ce este dispepsia,  ajunge să afirme că e o boală grea, a celor care trăiesc rău, fără un ideal și un program în viață, neînfrânat și vicios. Tânărul rămâne nedumerit și spune că a citit în ziar că Papa suferă de… dispepsie.
Hm, aparențele înșeală. O dojană necugetată te poate arunca în ridicol. De cîte ori n-am văzut asta la babe, cele care sunt gata să-i tragă o observație de pus la punct indiferent de context.

Voi încheia cu alte trei povestiri, nici nu știu pe care să le aleg din mulțime. Două dintre ele sunt despre intenții.
Intenţiile bune - Un tânăr inventariază ce erou o să fie el, pe cine o să salveze de la înec, din foc, din cine știe ce primejdie. Rugat însă de mamaă să aducă un pic de pâine de jos, o refuză.  Vrea direct fapte mari și uită de cele mărunte.

Călugărul cel sărac şi călugărul cel bogat – Un călugăr sărac își ia o strachină de orez și puțină pâine și pornește pentru un an în pelerinaj la Ierusalim de unde se întoarce nevătămat. Un călugăr bogat îi mărturisește la întoarcere că și el ar fi mers la Ierusalim, dar încă n-a terminat cu pregătirile. Și trecuse un an.

Alegerea pictorului - Poate ce mai ciudată întâmplare este cea a lui Leonardo cu unul dintre modelele sale.  După multe căutări găsise un tânăr care se potrivea modului cum și-l imagina el pe Iisus. La doi ani,după aceea, era din  nou în căutare de modele, de data asta pentru a-l picta pe Iuda. Merge în lumea cea mai de jos a cetății și, după noi căutări dificile, găsește un amarât cu o figură înspăimântătoare. Când colo, după ce îi pozează, modelul îi mărturisește că este același Agnello care îi pictase și pentru figura Mântuitorului.

Ceva de genu’

Gabriel Adrian Mirea

Articol preluat de pe Carteadeschisa.ro

Uneori ajunge o simplă rază Vol. 1 – Bruno Ferrero

[ 0 comentarii ] Publicat la 07.07.10 la categoria Media, Revista presei

Pace și bine!

Mergând la o librărie din Târgu Lăpuş, am primit recomandarea să mă uit peste cărţile editurii Galaxia Gutenberg unde s-ar afla cărţi de mare valoare culturală. Mă rog, nu aveau prea multe titluri disponibile, nici nu mă dădeau afară banii din casă, aşa că m-am uitat şi eu la titluri mai accesibile financiar. Între ele îmi atrage atenţia un autor cu 11 volume tipărite, Bruno Ferrero, de care nu auzisem nimic şi, deschizând una dintre cărţi, am constatat uimit că are nişte povestioare drăguţe la citit, foarte uşoare, iute memorabile. Ce-am răsfoit m-a entuziasmat, aşa că uitând de prudenţa financiară, mi-am achiziţionat majoritatea volumelor, fără numărul 6, indisponibil în acea librărie.

Voi încerca pe parcursul următoarei săptămâni să prezint diferite aspecte din volumele acestui italian despre care am auzit ulterior că are o mare influenţă în rândurile tineretului catolic. O să aleg după diferite metode câteva povestiri din fiecare volum şi o să le detaliez după cum m-o duce capul, fie cel de critic, fie cel de amator de poveşti, fie de gânditor în marginea naraţiunii. Şi mai ales o să emit o grămadă de prostii, dar astea sunt şi cu ele defilez. Ştiu că mai bună e tăcerea, dar şi prea multă e la fel de rea şi apoi despre anumite cărţi merită să se vorbească,cât ar fi de departe de la subiect. Măcar atât lucru sper să nu fac, să nu sar din cadrul propus de povestitor. Cine este Bruno Ferrero altădată, după ce o să am timp să mă documentez mai pe larg.

Deşi iniţial, îmi propusesem să prezint din primul volum la rând primele zece povestiri, acum parcă cheful mă îndeamnă să le iau altfel după cum mă duce cursul acestei prezentări. Ce să fac să fiu consecvent şi faţă de eul meu de mai acum 2 ore care a scris rândurile ce urmează pe hârtie şi faţă de eul meu de acum care pofteşte la povestirea numărul 6. O să încerc să dau prioritate poftei, dar apoi o să mă ţin de ordinea aleasă, asta dacă nu mai mă trăsneşte o altă poftă. Mai avertizez că am auzit voci în cadrul acestei lecturi. Deşi stăteam în pat, odată ce Povestitorul se ambala în prezentarea naraţiunilor, se auzea ba o voce de critic ce se recomanda ca fiind Călinescu de la catedră, ba una de moralist, autodenumindu-se Stăniloae cu un deget rotitor, ba una de gânditor şi aceea ar fi trilogicul Blaga.

În Povestitorul un om ajunge să-şi spună poveştile în piaţă fără a mai fi ascultat de nimeni. Este ca la un blog, scrii, scrii într-o veselie şi nimeni nu postează niciun comentariu, nici nu eşti sigur că statisticile acelea de la Google Analitics sunt veritabile şi că au venit atâtea zeci să-ţi audă melodiile în proză. Ei bine, acest povestitor realizează la sfârşit că de fapt nu povesteşte în zadar, ci o face pentru a nu-l schimba lumea.

Călinescu de la catedră murmură: personajele lui Bruno Ferrero sunt monotone, fac o singură acţiune exasperant de insistent, zi după zi. Timpul este comprimat şi repetarea nu cunoaşte nuanţe.
Stăniloae cu un deget rotitor o ia pe altă parte. Cumva ne definim atât prin nume, cât şi prin acţiunile noastre. Şi dacă vocaţia noastră ne spune că facem un anume lucru bine, până la urmă contează faptul că stăruim în vocaţia noastră, nu în chefurile şi răgazurile lumii.
Călinescu de la catedră insistă: probabil că la această povestire un om de marketing ar fi zâmbit. De ce să mai povesteşti într-o piaţă unde nu te mai ascultă nimeni? Numai că aici se povesteşte despre spaima oricărui marketer – saturaţia pieţei de un anumit produs.

Şi acum gata cu cheful, prima poveste, îi zice a celor două blocuri de gheaţă care se contopesc într-o nouă stare de gregare – lacul, după ce stătuseră reci unul în faţa altuia o mulţime de vreme. Călinescu de la catedră doar ridică un cartonaş: un fleac, povestire + morală. Stăniloae cu un deget rotitor, neîncălzit murmură de o parabolă a răcelii vecinilor până la găsirea unui numitor comun.

A doua poveste, Vizita, este despre un tânăr cu o rugăciune foarte scurtă: Isuse, sunt Jim.
Stăniloae cu un deget rotitor intervine – ne rugăm de fapt fără a aştepta răspuns… Călinescu de la catedră pufneşte supărător: O povestioară acolo religioasă. Actantul abia este schiţat, un Jim în blugi rupţi – este aici o insistenţă pe învăţătură şi acţiune. Stăniloae cu un deget rotitor revine: dacă medităm asupra acestei forme de rugăciuni, putem vorbi într-un fel de o formulă prescurtată de rugăciune a inimii, printre numeroasele căi ale religiosului, existând unele simplissime. Poate ai dreptate, este o acţiune monotonă şi insistentă, dar sare dintr-o dată din tipar printr-un răspuns miraculos – vizita ori cuvântul Domnului.

A treia povestire se numeşte Pendula şi este o pildă realizată în două fraze. Un înţelept se întreba în fiecare oră odată cu bătăile tari ale pendulei ce a făcut cu timpul său. Călinescu de la catedră îngână afurisit: un fel de time management popular. Trilogicul Blaga intervine pentru prima dată, mângâindu-şi barba şi ţinându-şi bărbia în poziţia caracteristică: Paradoxul acestui înţelept care devine desigur şi paradoxul meu îmi pare acesta – dacă la fiecare oră se întreabă cât de bine a folosit timpul, atunci acţiunile sale trecute puteau fi considerate cele mai importante de săvârşit sau toate puteau fi puse sub semnul îndoielii în ciuda meditaţiei asupra lor înaintea săvârşirii!

În povestirea a patra, Cele două seminţe, una rodeşte, alta nu de spaima unor primejdii viitoare. Călinescu de la catedră mereu încruntat: povestioare naive, de învăţat copiii de la grădiniţă şi care sunt depănate de bunicuţe cu lanţetă şi croşetă. Din nou personificarea este baza naraţiunii caricate în manieră Oscar Wilde. Stăniloae cu un deget rotitor îi dă cu bine, bine, ai dreptate, dar constatăm că aşteptarea este uneori excesivă şi prea multă prudenţă strică. De fapt nu eşti nicăieri ferit de pericole şi dacă pui răul înainte nu mai ajungi să faci nimic. Şi pierzania oricum vine, chiar dacă te-ai înconjurat cu ziduri de plumb şi te găseşte că n-ai mişcat nimic în drumul tău.

Povestioara cinci, Taina fericirii - un învăţăcel are de dus o lingură cu câteva picături de untdelemn împrejurul unui palat fermecător. Prima oară, aduce picăturile integral, dar nu vede nimic din frumuseţile palatului, a doua oară, se uită la peisaj, dar îşi pierde picăturile. Povestitorul nici nu apucă să termine că se şi repede Călinescu de la catedră: Am senzaţia de dejà-vu. Am mai citit fraţilor, această povestire undeva, într-un PDF pe net şi atunci o fi fost preluată  din Bruno Ferrero, sau poate Bruno Ferrero a preluat-o din înţelepciunea orientală. Oricum, aceste pilduleţe îmi dau senzaţia unei antologii replică la cele de sorginte orientală, tot la fel de scurte şi înzestrate cu morala coadă de rigoare.
Trilogicul Blaga încearcă să-şi lege şi el gândurile: Pe scurt, atenţia noastră ar trebui să fie bine distribuită atât spre ceea ce facem noi, cât şi spre lumea înconjurătoare. Dacă ne concentrăm spre acţiunea noastră, uităm de exterior, dacă procedăm invers, ne facem rău propria acţiune.
Povestitorul, supărat că tot e întrerupt, taie şi el vorba cum prinde prilejul: Aici se poate adăuga povestea şoferului care abia apucă să vadă câteva peisaje din cauza vitezei şi a pericolelor drumului. Dacă vrea să vadă mai mult, slăbeşte acceleraţia, dar întârzie.

Şi sărim la povestirea a şaptea, cea de dinainte fiind poveste în poveste, sau mai bine zis, poveste cu chef. Asta, următoarea, îi zice Focul şi vedem cum ura în 6 forme diverse duce la moartea prin îngheţ a 6 naufragiaţi, deşi fiecare avea câte-o bucată de lemn în mână; dispreţul, mânia, egoismul, lăcomia, dezgustul, revolta, intervine Stăniloae cu un deget rotitor, sunt faţetele mizantropiei şi ale îndepărtării de semeni. Este o altă pildă a seminţei nerodite. Prudenţa excesivă, meschinăria, bănuiala pot face un rău la fel de mare ca o acţiune duşmănoasă. Mai bine un semn mic de bine, de preţuire, decât o atitudine consecvent protectivă. Călinescu de la catedră nu se lasă nevorbit . Personajele – dacă sunt mai multe – au cel mult şansa unui gând şi cam asta e tot ce le defineşte. Morala îşi are legile ei neliterare.

Jos, cea de-a opta povestire, poate fi spusă prin diferite cercuri. Este despre un băieţel care caută ţinuturile miraculoase care se întrevăd în depărtare şi care e dezamăgit oriunde ajunge.  Stăniloae cu un deget rotitor punctează rapid: viitorul nostru este în culori ispititoare. Prezentul este însă gri, tern, obositor. Paradoxal când privim spre trecut, lucrurile devin din nou colorate frumos şi constatăm că am petrecut vremuri bune, deşi atunci, la prezent, nu ni s-au părut aşa. Povestirea aceasta a omului care evoluează prin griul prezentului, dar care vede că în spate şi în faţă sunt aceleaşi culori atrăgătoare este însoţită de o morală extinsă în care călătorii unui autobuz au devenit tot mai entuziaşti de ce vedeau pe drum, deşi la început fuseseră indiferenţi şi cu o percepţie la fel de gri ca a băieţelului din poveste, din cauza descrierilor unui bătrân din faţă. Apoi au constatat că au văzut cu adevărat lucrurile frumoase cu ajutorul unui orb.

Penultima povestire, Scorpionul, ne spune despre un călugăr insistent care tot salvează de la înec un scorpion care-l înţeapă rău de fiecare dată. Fiecare îşi urmează natura – scorpionul să-şi verse veninul, iar călugărul să fie îndurător. Povestitorul se opreşte şi se uită la ceilalţi. Toţi tac. Trilogicul Blaga dă din umeri indiferent. Stăniloae cu un deget rotitor deocamdată nu are motiv să vorbească. I-a luat-o Povestitorul înainte. Singurul care catadicseşte să mai deschidă gura este Călinescu de la catedră care spune că pilda se încheie deranjant cu întrebarea noi pentru ce suntem creaţi? Să fim făptaşi sau victime, cu acelaşi ton pe care-l auzim într-unele din povestirile lui Tudor Octavian. Şi continuă că auzim de fapt aici de povestiri gen frescă de tip naiv. Bune de citit în 2 minute, pentru oamenii grăbiţi de azi, dar vai! şi de ţinut minte cam tot atât. Stăniloae cu un deget rotitor atacă: Mai degrabă sunt nişte ace în conştiinţă, nişte împunsături în pielea groasă a rigidităţilor noastre mentale. Călinescu de la catedră răspunde că ar fi de acord, dar mai departe după ce ai fost înţepat te întrebi cum să mergi, ce să faci. Am primit un cartonaş roşu, buun, cum să procedez în continuare! Vezi paradoxul înţeleptului din povestirea de dinainte.

Şi iată şi Zidul, ultima povestire aleasă, despre doi pustnici, unul milos, celălalt convins că e desăvârşit. Acesta din urmă hotărăşte să pună o piatră la propria grotă de câte ori îl vede pe celălalt milostivind şi în câteva luni ajunge să se zidească pe dinăuntru. Aşa şi noi ne izolăm unii de alţii. Călinescu de la catedră evidenţiază totuşi obosit: povestirea asta nu-mi spune nimic. Stau foarte bine în propria mea cetate, bine izolat şi bineînţeles crezându-mă ales. Stăniloae cu un deget rotitor murmură: Da, dar priveşte împrejurul tău, este pustiu, nu reuşeşti să interesezi pe cineva.

Povestitorul nu vrea să se termine acest discurs nici într-o notă arogantă, nici într-una pesimistă aşa că adaugă: ar fi meritat prezentate şi alte schiţe din carte, Chipul lui Iisus, Câinele în oglindă, Stelele de mare, Şoricelul sau să comentăm învăţătura că experienţa proprie nu e una dintre metodele educaţiei, ci este unica metodă, dar hai să prezint mai bine la final ceva foarte scurt dintre întâmplările lui Bruno Ferrero.

”Într-o dimineaţă, un profesor de cardiologie îşi conduse studenţii în laboratorul de anatomie umană al universităţii.
Studiară anumite organe, când văzură dintr-o dată o inimă nespus de mare.
Profesorul îi întrebă pe tineri dacă ştiau cui i-ar fi putut aparţine, înţelegând deopotrivă ce boală produsese moartea persoanei în cauză.
-Ştiu eu, zise un băiat, cu un ton foarte grav. Aceasta a fost inima unei mame.”

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

Articol preluat de pe Carteadeschisa.ro

Biografia Papei Ioan Paul al II-lea, lansata la Cluj şi în alte oraşe

[ 0 comentarii ] Publicat la 07.07.10 la categoria Evenimente, Lansări, Media, Revista presei

Cartea “Martor al sperantei – Biografia Papei Ioan Paul al II–lea (1920 – 2005)” scrisa de George Weigel a fost lansata la Biblioteca Central Universitara “Lucian Blaga” (BCU) din Cluj – Napoca.

Sala de conferinte Ioan Muslea din cadrul BCU Cluj a gazduit  lansarea cartii “Martor al sperantei – Biografia Papei Ioan Paul al II–lea (1920 – 2005)” scrisa de unul dintre cei mai cunoscuti comentatori ai Bisericii Catolice, profesorul american George Weigel. Lucrarea, tradusa din limba engleza de catre fostul premier al României, Radu Vasile – unul dintre cei care s-au implicat în organizarea vizitei Papei Ioan Paul al II-lea în România, prima vizita într-o tara ortodoxa – si aparuta la Editura Galaxia Gutenberg, este considerata a fi una dintre cele mai reusite biografii ale fostului Suveran Pontif, continând peste 1000 de pagini care cu greu ar mai putea fi completate.
Evenimentul i-a avut drept invitati pe Camil Muresanu, Silviu Hodis, Gabriel Marincas, Cristian Soimusan, Tadeusz Rostworowski si pe episcopul Florentin Crihalmeanu care au luat pe rând cuvântul. “Papa Ioan Paul al II-lea a pledat pentru o pedagogie a pacii, pentru o cultura a pacii si a solidaritatii. Aceasta carte va acoperi setea de admiratie fata de acest gigant al epocii noastre cu care am avut prilejul sa fim contemporani”, a declarat academicianul Camil Muresanu. “Papa Ioan Paul al II-lea a dat un chip acestui titlu de Papa. El a întrupat excelenta, infailibilitatea iubirii, a deschis usi care pareau închise pe vecie, a fost o personalitate stralucitoare, a stiut sa fie totul pentru toti”, a adaugat deaconul Gabriel Marincas. “Karol Josepf Wojtyla, pe numele sau adevarat a fost un om care a trait sfintenia. Specialitatea sa era morala si totusi n-a fost niciodata un moralist. Nu a fost o grila morala, ci a oglindit persoana vie a lui Iisus Hristos înviat. Astept momentul când acesta o sa fie decorat Sfânt”, a mai marturisit acesta. În continuare, Tadeus Rostworowski a povestit despre un mic-dejun cu Suveranul Pontif, când s-a amintit de momentul care, pentru Sfântul Parinte a avut o mare însemnatate, strigatul “unitate, unitate” ce a rasunat cu ocazia vizitei acestuia la Bucuresti. Papa Ioan Paul al II-lea a explicat atunci ca la început, în Biserica lui Hristos a fost unitate, iar diviziunea crestinilor este un rod al pacatului omenirii. Prin urmare, rolul crestinilor este sa dezolte din nou acea unitate primordiala, pentru a elimina divizunea. Dupa Pr. Tadeusz,  aceasta a fost convingerea adânca a Papei Ioan Paul al II-lea, tocmai de aceea acel strigat exprimat de multime la Piata Izvor – „unitate, unitate” – a avut un rasunet atât de puternic în sufletul Sfântului Parinte. În încheiere, Episcopul greco-catolic hirotonit de nimeni altul decât Sfântul Parinte, Preasfintia Sa Florentin Crihalmeanu a prezentat în câteva cuvinte marele om al  lui Dumnezeu si implicit al istoriei. Preasfintia Sa l-a descris pe acesta prin prisma întâlnirilor pe care a avut ocazia sa le aiba. Astfel, Papa Ioan Paul al II-lea a fost descris ca “un om de o transparenta extraordinara si care tocmai datorita puritatii gândului putea oricând sa spuna ceea ce gândeste”. “Ioan-Paul al II-lea a plecat dintre noi într-o sâmbata spre duminica, 2/3 aprilie 2005 – Anul Euharistic, în duminica Milostivirii Divine, sarbatoare pe care el însusi a întemeiat-o, încheindu-si Pontificatul ca o Euharistie vie. Într-adevar, el a adus sfintenia la îndemâna tuturor, printr-o viata simpla, corecta, echilibrata, orientata dupa legile divine dar deschisa tuturor si de aceea, Pontiful Ioan-Paul al II-lea ramâne cu adevarat un exemplu de urmat”, a încheiat episcopul.
Cartea care descrie viata fostului Suveran Pontif a fost tradusa în 12 limbi si este considerata de critica de specialitate drept un eveniment extrem de important, tocmai datorita numarul mare de informatii din spatele usilor închise ale Vaticanului cât si prin numarul de marturii si memorii ale celor care au fost aproape de Papa. Au fost nevoie de 20 de ani în care Wiegel a fost mereu aproape de fostul Suveran Pontif, pentru ca aceasta biografie sa fie scrisa. Pentru aceasta el a avut acces la documentele Vaticanului, la corespondenta si la discutii personale cu Papa Ioan Paul al II-lea.

Adina Fartusnic

Articol preluat din Gazeta de Cluj, varianta online

* * *

Prezentarea cărţii “Martor al speranţei” pe site-ul Ercis.ro.

Lansarea cărţii la Iaşi a fost organizată de Biblioteca Judeţeană “Gh. Asachi” Iaşi împreună cu Episcopia Romano-Catolică Iaşi şi cu Editura “Galaxia Gutenberg” şi a avut loc sâmbătă, 26 ianuarie 2008, la ora 11.00, la Palatul Culturii Iaşi, Biblioteca Judeţeană “Gh. Asachi”, sala “Gh. Pascu”.

* * *

Lansare-eveniment la Iaşi – pe Telem.ro

* * *

Volumul “Martor al speranţei” lansat la Biblioteca “Petre Dulfu” Baia Mare pe Glasulmaramuresului.ro

* * *

Biografia Papei Ioan Paul al II-lea „Martor al speranţei” a fost lansata şi la Cluj-Napoca pe Ziarulfaclia.ro

* * *

Biografia Papei Ioan-Paul al II-lea – “Martor al speranţei” a fost lansată şi la Cluj-Napoca pe Bru.ro

* * *

Biografia Papei Ioan Paul al II-lea, carte-document pe Ziare.com

* * *

Europa creştină: O carte despre Ioan Paul al II-lea pe Ziarullumina.ro

Criza spiritului european

[ 0 comentarii ] Publicat la 06.24.10 la categoria Lansări, Media, Revista presei

Ieri am fost la o lansare, ultima carte a Terezei Brandusa Palade, Castelul libertăţii interioare. Persoana în filozofia lui Edith Stein. Vreau sa va semnalez aceasta carte. Deocamdata nu pot sa spun prea multe despre ea, dar voi profita de ocazie pentru a posta o alta recenzie, a penultimei carti a autoarei. Fragilitatea Europei, recenzia a aparut acum cateva luni in revista Verso din Cluj.

Criza spiritului european

Cartea Terezei Brânduşa Palade Fragilitatea Europei, apărută săptămâna trecută la tărgul de carte la editura Galaxia Gutenberg, se vrea un fel de replică europeană şi creştină a cărţii lui Alain Bloom, Criza spiritului american. Ambele cărţi pleacă de sesizarea unei situaţii de criză a culturii, ce se citeşte concret în criza din educaţia de tip universitar, nenumeroasele tentative de reformă ce au sfârşit în politizarea, tehnicizarea şi scurtarea studiilor universiatre. Asemănarea nu este întămplătoare pentru că, aşa cum observă autoarea, modelul american a inspirat neinspiratul sistem Bolognia european. Învăţământul bazat pe competenţe a devenit un învăţământ dedicat producerii de specialişti în domenii foarte înguste, fără o cultură umanistă solidă şi de aceea totdeauna gata să se muleze după ideologiile la modă.
Dar cartea nu sesizează doar criza sistemului educativ, aceasta este analizată în detaliu ca o mostră a crizei generale a Europei, criză datorată uitării fundamentelor construcţiei Europene: „universalitatea lui Dumnezeu” şi „universalitatea raţiunii”, aşa cum apar ele descrise în discursul Papei Benedict al XVI lea către lumea culturii, rostit la College de Bernardins, din Paris şi reprodus la finalul cărţii.
Potrivit autoarei, criza este cauzată de o dublă uitare a rădăcinilor creştine ale Europei şi ale rădăcinilor filosofice ale Europei. Prin urmare, soluţia nu poate să consiste decât în revenirea la aceste surse: cunoaşterea bazată pe revelaţia Biblică şi cunoaşterea dezinteresată a universului, filosofică. Cele două nu se contrazic aşa cum susţin ideologiile ieftine, ci se completează reciproc. Locul credinţei a fost luat, uneori chiar şi în cazul Bisericii, de o iubire idealistă blândă către întrega umanitate, un fideism bazat pe cultivarea sentimentalismului şi în separare de dogme. Locul raţiunii a fost luat de relativism, de credinţa că nu mai poţi convinge pe nimeni de nimic prin calea raţiunii pentru că fiecare opţiune este la fel de bună ca oricare alta, că nu există nici un criteriu relevant care să facă diferenţa, exceptând arbitrariul voinţei fiecăruia. Nihilismul, relativismul şi subiectivismul sunt tendinţele noiilor ideologii. Spun ideologii pentru că un sistem filosofic nu poate fi construit în condiţiile de dictatură a contingenţei, a arbitrarului şi a lipsei regulilor raţionale.
Europa este o construcţie „vulnerabilă” aşa cum spune profesorul Sorin Vieru la lansare, pentru că nu mai are curajul să îşi afirme propria identitate. Construită ca un proiect în primul rând cultural cu rădăcini ce merg până la filosofia primă aristotelică, Europa de azi organizată adminstrativ, politic şi economic riscă să fie un colos cu picioarele de lut tocmai pentru că de dragul neutralităţii şi al corectitudinii politice nu are curajul să îşi asume tradiţia iudeo-creştină. Asumând o obiectivitate pur formală ce presupune egalitatea tutor fără distincţii, construcţia europeană pierde din vedere sensul excelenţei şi al valorii.
Pentru că, nici un sistem fără fundamente nu are şanse să fie altceva decât o efemerită a istoriei, şansele Europei depind de capacitatea sa de a adopta un sistem metafizic. Până în epoca contemporană, condusă de relativismul postmodern, Europa a avut cele puţin câte un sistem filosofic serios în fiecare epocă, până la Heidegger gândirea europeană a căutat Fiinţa şi manifestările ei în imanet. Tereza Brandusa Palade propune o revenire la sistemul filosofic realist aristotelico-tomist ce pretinde căutarea cauzelor finale şi crede în capacitatea omului de a atinge adevărul. De fapt, definiţia adevărului din această paradigmă, adecvarea dintre intelect şi lucruri, face următoarele asumţii: faptul că există o realitate, faptul că omul o poate cunoaşte prin intelect şi faptul că există o stare de graţie în care cunoaşterea făcută de intelect este identică cu ceea care există în realitate, iar această corespondenţă dintre realitate şi capacitatea mea de înţelege este adevărul. Cunoaşterea de tip ştiinţific este posibilă doar într-o cultură ce face aceste asumpţii, pentru că ştiinţa pleacă de la raţionalitatea omului şi a universului, garantate de faptul că ambele au unul şi aceleaşi creator, responsabil pentru armonia prestabilită dintre minte şi realitate. Arta, ca altceva decât ceea ce este real, presupune la rândul ei o stare de realitate la care să se poată raporta în actul transcenderii. Chiar dacă putem să nu împărtăşim neapărat opţiunea filosofică a autoarei pentru aristotelo-tomism, cred că orice sistem filosofic consistent, din lunga tradiţie europeană a filosofie, este mai bun decât multiculturalismul construit pe diferenţierea arbitrară a indivizilor, pe izolarea lor radicală şi pe acceptarea necritică şi egalitaristă a tuturor tradiţiilor.
Ce are de făcut generaţia nostră ce trăieşte după eşecul sistemelor totalitare? Este o întrebare de o importanţă radicală pe care autoarea o ridică. Evitarea sistemelor totalitare se poate face doar în condiţiile în care nu aveam de a face cu o societate atomizată, ci cu o comunitate de persoane, ce trăiesc în adevăr şi în caritate. Europa poate rezista doar daca se va defini ca o comunitate a spiritului fundamentată pe valorile filosofiei antice şi ale creştinismului.
Un lucru demn de luat în seamă este curajul cu care autoarea asumă valorile creştine scriind o carte de filosofie, şi nu una de teologie. Ea nu se sfieşte să afirme bucuria de a fii copii a lui Dumnezeu şi să nu dea Diavolului doar un rol metaforic, făcându-l responsabil de proliferarea ideologiilor pomo. După 5 ani petrecuţi într-o facultate de filosofie în care Dumnezeu nu este invocat, nici măcar ca principiu ordonator al universului, nu pot să nu admir curajul de a îl mărturisi pe Hristos şi în lumea ideilor, şi nu doar în Biserică, unde deja eşti în familie. Evident, acest lucru poate reduce drastic numărului cititorilor deranjaţi de astfel de asumpţii teologice şi prin urmare cartea nu poate visa la o un accord universal bazat doar pe raţiunea filosofică. Ceea ce încearcă însă autoarea să arate este că raţiunea filosofică şi credinţa creştină se presun reciproc, că raţiunea are nevoie de credinţă pentru a îşi conştientiza limitele, iar credinţa are nevoie de raţiune pentru a nu pica într-un sentimentalism de tip fideist. Un bun creştin este cel care îşi cultivă darul natural al inteligenţei, practicând mirarea şi chestionarea universului în care trăieşte.
S-ar putea obiecta că dacă vorbim de Europa Christiana vom exclude din proiectul european pe toţi cei ce nu sunt creştini, ceea ce nu poate fi acceptat într-o lume a drepturilor omului şi a libertăţii de conştiinţă religioasă. Faptul de a aparţine UE nu te poate obliga să aderi la valorile creştine. Europa este şi construcţia lui Marx, Freud, Voltaire şi Rousseau, nu doar a universităţilor medievale. Da, dar creştinismul în libertatea nemărginită oferită omului, a făcut posibil secularismul lumii moderne. Într-un sistem cum este cel islamic, în care politicul nu este despărţit de social şi de religios, laicizarea nu este conceptibilă. Oricât de paradoxal ar suna, o Europă creştină este condiţia de posibilitate a libertăţii de a nega creştinismul. Dumnezeul creştin nu obligă la supunere, lasă libertatea omului de a îl iubi sau nu. Potrivit concepţiei islamice sau chiar şi celei iudaice, omul este obligat să se supună Dumnezeului său. Sistemul politic european face posibilă convieţuirea dintre creştini şi necreştini tocmai pentru că la origini este un sistem bazat pe libertate.
Şi că tot veni vorba de Europa, în tumultul politic românesc a trecut neobservat faptul că de la 1 decembrie am devenit membrii unui alt stat: Uniunea Europeană a devenit în mod oficial stat, prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Marea istorie se face în altă parte decât la Bucureşti, iar noi luăm politica externă foarte firesc. Acest firest presupune că nu am avem nici un dubiu în apartenenţa noastră la UE. Evident acest lucru nu este unul condamnabil, dar pentru coerenţă politică suntem datori să facem ceva pentru această Europă, ori cea mai bună idee este să o fundamentăm pentru a nu ne trezi cu o Europă de carton sau cu o Europă în care birocraţia ia locul valorilor comune. De aceea culegerea de eseuri a Terezei Brânduşa Palade este bine venită ca o invitaţie la refundamentare.

Recenzie apărută pe http://anapetrache.wordpress.com/2010/04/17/criza-spiritului-european-2/

Recuperarea operei unui mare nedreptăţit: Zenovie Pâclişanu – de Ioan Tîmbuş

[ 0 comentarii ] Publicat la 06.04.10 la categoria Revista presei

După ce, în 2005, am reuşit să republicăm Biserica şi românismul a lui Zenovie Pâclişanu, iată că, după 57 de ani de la terminarea manuscrisului Istoriei Bisericii Române Unite a aceluiaşi autor, cu ajutorul editurii Galaxia Gutenberg, punem la îndemâna cititorilor din România, pentru prima dată, ediţia completă a acestei lucrări, tipărită în două ediţii fragmentare în decursul timpului în afara spaţiului românesc. Am considerat necesară republicarea în ţară (într-un singur volum) a acestei lucrări, întrucât cele două ediţii anterioare, fiind scoase în străinătate, nu au putut ajunge în mâna multor cititori şi istorici dornici să pătrundă în universul începuturilor Bisericii Române Unite.
Această lucrare vine ca un omagiu adus autorului, la o sută douăzeci de ani de la naşterea sa şi la patruzeci şi opt de ani de la tragicul său deces în penitenciarul de la Jilava, victimă a terorii comuniste.
După traseul zbuciumat al manuscrisului acestei lucrări, unic în felul său şi în modul de abordare, lucrarea se întoarce la cititorul român (privat multă vreme de informaţii corecte despre destinul acestei Biserici), să lămurească în mare parte anumite semne de întrebare ridicate în decursul timpului cu privire la primul secol de existenţă a greco-catolicismului. Scrisă tară patimă şi fără a aborda un limbaj polemic (deşi poate timpurile ar fi cerut acest lucru), opera rămâne incontestabil un punct de reper obiectiv pentru istoriografia românească.
Prin publicarea acestei lucrări nu facem decât să reparăm o nedreptate adusă unuia dintre „marii nedreptăţiţi ai greco-catolicismului”, preotul profesor doctor Zenovie Pâclişanu, prelat papal şi membru corespondent al Academiei Române.
Înainte de a invita cititorul la o lectură plăcută, am dori să facem o scurtă trecere în revistă a personalităţii şi operei lui Zenovie Pâclişanu.

*

Pâclişanu s-a născut în 1886 în comuna Straja, judeţul Alba, nu departe de Blajul ce aprinsese în sufletul atâtor tineri flacăra românismului. Studiile gimnaziale şi cele teologice le face la Blaj după care este numit cancelarist şi bibliotecar la Blaj. Pe 17 ianuarie 1912, pleacă la Viena la Institutul catolic Augustaneum ca bursier unde obţine şi doctoratul. Întors acasă, la Blaj, va ocupa, pe rând, postul de profesor la seminarul teologic şi cel de director al Bibliotecii Centrale din Blaj, până în anul 1920, continuând ceea ce a început înaintea sa Ioan Micu Moldovan. Este nevoit, din cauza Primului Război Mondial, să ducă toate manuscrisele de la Blaj la Oradea pentru a le salva, ca apoi să le readucă la Blaj în toamna anului 1918.
În perioada de pregătire a Unirii a ocupat funcţia de secretar al Consiliului Naţional Român de la Blaj. Din această postură va redacta împreună cu prof. Alexandru Borza şi avocatul Ionel Pop, în toamna – iarna anului 1918, Cronica pregătirii Marii Uniri de către spiritualitatea greco-catolică de la Blaj. După Unirea din 1918, pleacă la Bucureşti unde ocupă postul de director în Ministerul Cultelor.
La numai 33 de ani, în 1919, Z. Pâclişanu este ales membru corespondent al Academiei Române, ca o recunoaştere a meritelor cercetărilor sale; în acelaşi for în care în decursul timpului vor mai sta şi alţi greco-catolici ca: Timotei Cipariu, George Bariţiu, Nicolae Densuşianu, Ion Micu Moldovan, Ioan Bianu, Augustin Bunea, Iuliu Haţeganu, Alexandru Borza, Ioan Agârbiceanu, Gheorghe Suciu, Octavian Fodor, Emil Negruţiu, iar ca membrii onorari: mitropoliţii Vasile Suciu şi Alexandru Nicolescu, iar din 1992 cârd. Alexandru Todea.
Din 1920 până în 1922 a ocupat postul de director al Arhivelor Statului din Cluj, iar din 1922 până în 1948 a fost, mai întâi, director general în Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor, apoi în cel de Externe.
In 1929 a fost consilier pe probleme diplomatice între Vatican şi România. Pentru contribuţia sa la îmbunătăţirea relaţiilor dintre biserică şi stat, Papa Pius al XI-lea l-a ridicat la rangul de prelat papal .
În 1930 se reîntoarce la Blaj unde îşi continuă activitatea biblioteconomică, contribuind din plin la dezvoltarea istoriografiei româneşti, publicând diferite studii şi articole.
A fost numit de Nunţiatura Apostolică în funcţia de Vicar general mitropolitan al credincioşilor greco-catolici din Muntenia, Oltenia şi Moldova, după arestarea episcopului Vasile Aftenie şi a pr. Tit Liviu Chinezu.
Urmărit de Securitate, este închis de mai multe ori, prima dată între 1949-1955. Fiind torturat în chip bestial de Securitate, la Ministerul de Interne, Jilava, apoi judecat şi condamnat pentru activitate clandestină religioasă greco-catolică. La 15 iunie 1950 ajunge la închisoarea din Sighet cu un nou lot adus de la Bucureşti din care au mai făcut parte: Nicolae Cornăescu, Victor Sălvescu, Victor Moldovan, generalul Racoviţă, Dinu Siman, amiralul Slăvescu, generalul Popovici (Epure), Mihail Romaşcanu, D. V. Toni, şi Asra Bercovici. Pâclişanu a fost „cazat” în celula 46. Este eliberat în 1955, dar nu pentru mult timp. înainte de ultima întemniţare, (dintre 1956-1958), i-a mărturisit soţiei sale, Hortensia (născută Bucur), presimţirea că va fi ucis.
După ce a fost arestat, a fost torturat cu cruzime în închisoare. La proces şi-a retras toate mărturiile pe care fusese silit să le semneze sub teroare, astfel că a fost dus înapoi şi a murit în mâinile celor care-l torturau, în noiembrie 1958.
După câţiva ani de la decesul său, soţia lui, Hortensia, a început investigaţiile de căutare a mormântului soţului său. L-a găsit, ajutată fiind şi de preotul ortodox din Jilava şi l-a recunoscut după pantofii cu care a rămas încălţat şi după dantură. A fost reînhumat în Cimitirul Belu Catolic din Bucureşti.

Continuarea articolului o puteţi citi pe Oglindanet.ro

O carte document – manual alternativ de istorie a României – de Alina Lungu

[ 0 comentarii ] Publicat la 06.04.10 la categoria Revista presei

Sunt mai puţin cunoscute mărturiile în urma experienţelor de închisoare ale reprezentanţilor Bisericii Catolice din România. Martirii represiunii comuniste – Episcopii Vasile Aftenie (primul martir al Bisericii Catolice din România) şi Ioan Suciu (moare în închisoarea din Sighet în 1953), Monseniorul Vladimir Ghika (care va fi arestat si va muri la Jilava), apoi atâţia alţi preoţi catolici – nu au reuşit să aştearnă pe hârtie experienţele oribile ale anchetelor. Suferinţele şi jertfa lor este suprema dovadă a rezistenţei prin credinţă. Volumul lui Tertulian Langa este un omagiu adus memoriei acestor martiri.
Autorul s-a născut la 26 octombrie 1922 în Tîrgu-Mureş. A absolvit facultăţile de Litere şi Filosofie şi Dreptul la Universitatea din Bucureşti. După cel de-al doilea război mondial a funcţionat ca asistent la catedra de Pedagogie a aceleiaşi Universităţi. Desfiinţarea Bisericii Române Unite i-a adus ani grei de temniţă. Între timp a studiat clandestin Teologia, începută încă de pe vremea cînd era student în Capitală, cu Monseniorul Vladimir Ghika şi canonicul dr. Titus Malai, iar la 20 decembrie 1964 a fost hirotonit preot prin punerea mîinilor Episcopului dr. Ioan Dragomir al Maramureşului. Ca om de aleasă cultură, Tertulian Langa a scris pe linie sociologică 15 monografii profesionale şi a tradus Noul Testament şi Psaltirea, manuscrisele aşteptînd să vadă lumina tiparului. Pr. Tertulian Langa a fost numit, după 1990, în funcţia de Vicar General al Eparhiei de Cluj-Gherla. (Datele biografice preluate din volumul Catolicism şi Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite – pr. Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plăianu, după „Faclia de Cluj”, 25 iulie 2009)
Trecând pragul tăcerii impresionează prin mărturia vie, directă, dar şi prin mărturisirile inedite, prin detaliile care completează imaginea tabloului lumii politice, ecleziastice şi universitare din România acelei epoci. Înainte de toate însă impresionează spectacolul uman şi inuman cu care se confruntă martorul Tertulian Langa în lumea carcerală, puterea credinţei şi a suferinţei lui, valoarea lor de model spiritual.
După 38 de ani, autorul „trece pragul tăcerii” eliberând prin scris memoria amară a detenţiei din 1948 până în 1964. Motivele ni le mărturiseşte în „Cuvântul înainte”. Pe de o parte, refuzul de a se integra „în gloată”,  de a accepta „sinistrul proces de îndobitocire în care fusese grămădită cu biciul şi cartela întreaga societate românească”, refuz asumat în spiritul ideii „dacă nu trăieşti precum gândeşti, vei ajunge să gândeşti precum trăieşti”. Pe de altă parte, autorul respinge tăcerea, păcatul străin de a nu mărturisi ororile săvârşite de alţii:„între comoditatea tăcerii (culpabile, fără îndoială) şi riscul moral al angajării, am fost constrâns de conştiinţă să dau urmare angajării, cu eventuala perspectivă de a mi se pune la îndoială, de către increduli, onestitatea mărturiei.” (p.13) În „suprema scârbă” pe care o trăieşte scriind, fostul deţinut politic îşi depăşeşte obstacolele interioare ridicate de pudoare, în descrierea tratamentului „cel mai înjositor posibil, instrumentat de cel mai scârbos şi mai umilitor vocabular, pe care numai hârtia igienică îl poate suporta.” (p.13) Nevoia de sinceritate, mărturisirea adevărului, dreptatea primează în faţa „milei araţionale”, a acelei false respectări a demnităţii omului cerută de comunişti pentru torţionarii lor şi pentru atrocităţile săvârşite : „A păstra o ordine dreaptă este o mai bună milă faţă de ceilalţi decât o slăbiciune ce provine din magnanimitatea lipsită de criterii. Nu orice indulgenţă este bunătate, orice toleranţă este dreaptă. E laş acela care invocă mila drept scuză, pentru a nu apăra dreptatea, precum îi cere datoria. Laş este acela care zice că iartă pentru a nu-şi face complicaţii, lăsându-i pe alţii să sufere din pricina permisivităţii practicate cu nesocotinţă.” (p.14) Scriind memoriile de închisoare, autorul ei doreşte să salveze de la uitare orele de meditaţii, trăite de unul singur, dar şi împreună cu mari cărturari sau mari pătimitori care numai pe el l-au avut martor. În acest sens mărturiseşte în paginile ce rememorează experienţa din perioada Jilava rostul profund al întâlnirii cu anumiţi oameni în spaţiul carceral: „Nu pentru amintiri şi informaţii, nici pentru noi proiecte de activitate ne-am întâlnit acolo (e vorba de scurta întâlnire cu preotul Iancu Baltheiser), ci numai pentru un singur lucru. Să am putinţa de a pune una după alta mai multe file din parcursul de sânge al martirului Vasile – primul martir al noii ere comuniste. Eram ales pentru aceasta. (…) Era şi acesta un motiv de a spera că n-am să mor în închisoare. Nu suferinţa mea, atâta câtă a fost, justifică acest mănunchi de pagini, ci mărturia pe care o cuprind referitor la harul lucrător în închisori, har care a sfinţit atâtea ispăşiri şi a turnat lumină în noaptea atâtor patimi.” (p.133)
Cartea cuprinde călătoria în infernul concentraţionar din momentul arestării, în 1948, până la eliberarea din 1964: din „tainiţa rusească” de la Bucureşti, la Malmaison, apoi la Piteşti, la Fortul 13 de la Jilava, cu „duba neagră” la Gherla, Aiud, Lugoj, pentru ca în ultima perioadă a detenţiei să ajungă la Galaţi, în Insula Mare a Brăilei, apoi, cu „bou-vagon” acasă, după şaisprezece ani de suferinţă. Volumul este dens, un adevărat document, o istorie a desăvârşirii lucrării harului suferinţei care sfinţeşte; cuprinde scenele antologice ale anchetelor, greu de suportat de către cititor din punct de vedere emoţional, prin cruzimea actelor de violenţă, dialogurile cu anchetatorii, cu deţinuţii politici, digresiunile de istorie, cultură, artă, sociologie, filozofie, descrieri, zeci de portrete, analize introspective, de psihologie a anchetei, prelegeri ale universitarilor deţinuţi politici.
Arestarea are loc la Mitropolia din Blaj, în Postul Mare, în timpul unei întrevederi cu Ioan Suciu, Cap al Bisericii Române Unite, care îi expunea starea de prigoană prin care urma să treacă Biserica Unită din Transilvania, necesitatea jertfei şi atitudinea pasivă a capilor Bisericii Ortodoxe: „Curând Biserica unită va trece în prigoană. Avem de dat examen sfânt, de sânge şi de crez. Prin moartea noastră vom mărturisi unirea cu Cristosul de pe cruce şi din conştiinţa noastră de români. Mitropolitul ortodox Bălan, de la Sibiu, şi Patriarhul, continuând tradiţia de supuşenie faţă de Stat, au şi gândit eliminarea noastră, conform cu cele stabilite cu Sinodul de la Moscova, premeditat de comunişti şi pravoslavnici, după formula experimentată în Ucraina, Rutenia şi Polonia. Vine şi pentru noi Vinerea Neagră. (…) Acum se va adeveri cine e identificat cu neamul şi cine cu oportunismul.” (p.25) De altfel, expunerile, comentariile şi observaţiile legate de istoria catolicismului şi a ortodoxiei, condamnarea atitudinii pasive a capilor Bisericii Ortodoxe din România în perioada respectivă se repetă de-a lungul istorisirii experienţei carcerale. Buna înţelegere, armonia si comuniunea cu preoţii ortodocşi întâlniţi în închisori arată unitatea de credintă a celor pe care instituţiile par să-i despartă. Atitudinea laşă, pasivă a Patriarhului ortodox din acea vreme este pusă la zid cu vehemenţă: „Că ateiştii ne denegau alteritatea, nouă, uniţilor cu Roma, o înţeleg, intră în logica distrugerii duşmanului de clasă; dar nu înţelegeam cum Patriarhul României putea gândi la fel de subuman, atât de subaltern, încât colabora cu arestarea şi uciderea în închisori a unor plini de har episcopi, a căror vină nu consta decât în faptul că au refuzat un compromis cu comunismul şi nu s-au lepădat de unitatea lor cu cheile lui Petru.” (p.331)
Arestarea se produce tocmai sub ochii Preasfinţiei Sale Ioan Suciu, care rosteşte cuvintele de  binecuvântare şi încurajare: „Fii pregătit în orice clipă pentru mărturie. Dacă este în planul Providenţei să se întâmple aşa, înseamnă că mântuirea Neamului reclamă jertfa noastră. Să-I mulţumim lui Dumnezeu că ne-a ales pe noi, ca pâine şi ca sânge pe altar. (…) Te vei sfinţi prin suferinţă. Este un mare har asupra ta. Să nu uiţi niciodată!” (p.27) Întreaga experienţă este trăită şi îndurată în mod conştient, lucid, ca reiterare a patimilor cristice, ca suferinţă care sfinţeşte. Discipol al Monseniorului Vladimir Ghika şi apropiat al Episcopului Suciu, tânărul cărturar Tertulian Langa îşi prevede arestarea, conştient fiind că i se cunoşteau opiniile anticomuniste, aversiunea faţă de teoriile ateiste: „Consideram că este de datoria mea, că este forma potrivită mie de apostolat politic şi intelectual, determinat de cunoştinţele agonisite  în acest domeniu, pe care alţii nu le posedau, fiind tocmai pentru acest motiv atât de vulnerabili şi de coruptibili în faţa noilor ideologii din Răsărit sau din Apus. Avertizam mereu ce înseamnă a nu conştientiza primejdia pericolului  slavo-sovietic, ţiganizarea vieţii sociale, corupţia morală, dezmăţul sexual, vulgarizarea conceptului despre familie şi trivializarea comportamentală. Deci nu făceam nimic culpabil faţă de legile ce funcţionau atunci. şi totuşi eram arestat.” (p.58)

Continuarea articolului o puteti citi pe Oglindanet.ro

Fratelui meu din exil – Vladimir Ghika

[ 0 comentarii ] Publicat la 06.04.10 la categoria Revista presei

Epoca stalinistă în România în scrisorile Monseniorului Vladimir Ghika prinţ, preot şi martir

O corespondenţă inedită, semnată de Vladimir Ghika şi adresată fratelui său Dimitrie, în Elveţia, în perioada 1948-1952

Astăzi, după deschiderea arhivelor fostei Securităţi, suntem în măsură să înţelegem ce s-a întâmplat acum mai bine de 50 de ani în România. Aceste arhive permit, între altele, să regăsim şi urmele anumitor documente rămase ascunse. Astfel, în timpul anchetelor la care a fost supus Vladimir Ghika în beciurile Securităţii de la închisoarea Uranus, s-a făcut referire la scrisorile sale către fratele său, Dimitrie. Şi, odată ce am aflat de existenţa acestora, am sperat să le şi găsim. O incredibilă surpriză a fost trăită de nepoata lui Dimitrie, Genevieve d’Hoop, şi de fraţii ei, când, în mai 2007, au descoperit, împreună cu Anca Berlogea, un număr de 30 de scrisori, bine păstrate în arhiva familiei – în cutiile cu nenumărate fotografii şi documente, strânse de Elisabeth Ghika, soţia lui Dimitrie, şi păstrate apoi de Manola, fiica lor.
Până în 1989, scrisorile acestea îi puteau pune în primejdie pe cei care mijlociseră trimiterea lor sau pe cei menţionaţi în conţinut. De aceea, secretul scrisorilor a fost păstrat multă vreme cu stricteţe şi, poate că tot din acelaşi motiv, cei care le deţin astăzi, nepoţii lui Dimitrie, nu bănuiau că au o asemenea mărturie în arhiva familiei.
Parte din corespondenţă, respectiv cărţile poştale, trecuseră ce-i drept prin Poşta română, dar o bună parte a ajuns în Elveţia clandestin, prin curierul diplomatic al Legaţiilor Franţei şi Belgiei sau prin diverşi diplomaţi.
De multe ori corespondenţa a ajuns la Dimitrie Ghika prin călugării asumpţionişti de la Institutul Francez de Studii Bizantine de pe str. Cristian Teii din Bucureşti, şi prin fraţii Pierre şi Jean Năsturel. Din Institut se putea intra în curtea Legaţiei Franţei printr-o uşă ascunsă. Pierre Năsturel, viitorul bizantinolog, era anunţat de călugări că va fi ocazie de curier diplomatic. Uneori trecea el însuşi prin acea uşă ascunsă pentru a duce scrisori la valiza diplomatică. Monseniorul vizita în mod curent familia Năsturel şi avea posibilitatea să înmâneze scrisorile sau să le redacteze pe loc. Părintele Vitalien Laurent, fost director al Institutului, expulzat din ţară cu câteva luni înainte de abdicarea Regelui, avea acces la valiza diplomatică franceză. La Paris, părintele Laurent îl anunţa telefonic pe Jean Năsturel (fratele lui Pierre, plecat şi el din ţară la 25.01.1948) că a sosit curier diplomatic la Quai d’Orsay.
Securitatea n-a ştiut nimic de scrisorile trimise de Monseniorul Ghika fratelui său, el fiind cel care a de¬clarat, în ancheta din 14 ianuarie 1953: „Din anul 1949 până la data arestării am trimis prin Legaţia Franţei circa trei scrisori”. Se poate vedea că Vladimir Ghika s-a ferit să declare numărul real al scrisorilor şi modalitatea de trimitere, pentru a nu-i pune pe alţii în pericol. Bănuim că el a declarat acest fapt, crezând că a fost urmărit cu ocazia predării, direct la una din ambasade, la data de 13 noiembrie 1952, cea a ultimei sale scrisori, care conţinea de fapt 14 acte de convertire la credinţa catolică (de notat că arestarea a avut loc cu 5 zile mai târziu).
Vladimir Ghika nu a fost arestat şi condamnat pentru cele 30 de scrisori adresate familiei, ci din cauza ac¬ţiunilor sale de sprijinire a ierarhiei catolice clandestine, acţiuni pe care Securitatea le cunoştea foarte bine în mo¬mentul arestării. A fost arestat mai ales pentru faptul că a transmis şi a primit corespondenţă de la Vatican pentru părintele Petru Pleşca, apoi pentru ordinariul substitut de Bucureşti, părintele Hieronymus Menges.
Interesul corespondenţei publicate în această carte depăşeşte cadrul strict familial prin aceea că autorul a descris, din mijlocul evenimentelor, ca un „mare reporter”, sovietizarea şi distrugerea civilizaţiei europene în România. Există puţine comentarii contemporane acelor momente, deoarece, deja din anul 1948, cvasi-totalitatea oamenilor noştri politici şi de cultură se aflau în închisoare, iar cei care nu erau arestaţi lucrau, în general, pentru regim.

Frazele primelor cărţi poştale, trecute prin poştă, sunt condensate, aproape codificate, pentru a nu putea fi în¬ţelese cu uşurinţă de cei care le verificau. Dar, după ce orice legătură cu străinătatea a încetat practic, iar Vladimir Ghika a fost obligat să apeleze la curierul diplomatic, scrisorile sale au putut deveni mai explicite. De aceea, bă¬nuim că el nu şi-a mai putut permite să le redacteze la domiciliu, deoarece risca să fie percheziţionat înainte de a le preda. Deseori le-a scris pe grabă, putând fi întrerupt în orice moment de plecarea curierului. Scrise astfel, fără timp pentru comparare sau verificare, ele strălucesc prin veridicitate. Nu a mai fost vreme pentru stil, ci doar pentru informaţia în sine.
Referitor la limba folosită în scrisori, trebuie ţinut cont de faptul că cei doi fraţi Ghika au locuit timp de 20 de ani în Franţa, înainte de Primul Război Mondial, studiind la Toulouse şi la Paris. Poate că de aceea corespondenţa lor conţine mulţi termeni marcaţi în dicţionarul Robert drept „familiari”. Cercetătorii vor putea compara aceste scrisori cu o altă serie de 110 scrisori, descoperite recent şi adresate de Vladimir Ghika filosofului şi prietenului său Jacques Maritain.
Textul francez are o caracteristică aparte, şi anume e folosită foarte des un fel de linie (cratimă sau linie de pauză, aşezată uneori la baza scrisului). In grafologie, acest semn indică faptul că cel care scrie ar mai avea ceva de spus, dar, din diverse motive, nu o poate face. Aceasta a fost şi situaţia în care s-a aflat Vladimir Ghika, din lipsă de timp sau din prudenţă. Noi am păstrat acest semn, care ne dă o indicaţie în plus faţă de mesajul scris. Am păs¬trat, de asemenea, şi semnul particular „&c” pentru „etc”, precum şi caracterele „<” şi „>”, folosite uneori în locul parantezelor simple.
In general, scrisorile au fost datate de autor. Atunci când data lipseşte, am încercat să o aproximăm după ştampila poştei sau în legătură cu evenimentele databile pomenite în text. în această din urmă situaţie, data s-a pus între paranteze.
In textul românesc am corectat tacit grafia numelor de persoane, de localităţi, de străzi. De exemplu: „str. căpitan Dimitriadi” apare corectat „str. căpitan Demetriade”. Tot astfel, am încercat, fără a fi exhaustivi, să trecem forma românească a numelor. De exemplu: „Florescu” în loc de „Floresco”. De asemenea, am păstrat în documentele Securităţii grafia greşită „Ghica”. Monseniorul a arătat că forma cea mai curentă, adoptată în ultimii 250 de ani, pentru numele familiei sale este „Ghika”.
Scrisorile nu au multe paragrafe, deoarece autorul a încercat să înghesuie un maximum de informaţie într-un minimum de spaţiu. De aceea, în traducere s-a ales opţiunea asigurării unei anumite cursivităţi, utile cititorului de azi, aflat în faţa unui text scris în condiţii de conspirativitate.
Am introdus în acest volum şi o serie de documente diplomatice, deosebit de explicite, emise în acei ani de Legaţia Franţei din România şi de Ambasada Franţei pe lângă Sfântul Scaun. Aceste documente au fost fotografiate în 2007 de către Emanuel şi Mihaela Cosmovici în cadrul unei cercetări întreprinse la Ministerul Afacerilor Externe al Franţei, la invitaţia unei rude a lui Vladimir Ghika, Excelenţa Sa, Dl ambasador Francois-Xavier Deniau.
Cercetarea la CNSAS a fost realizată de Emanuel Cosmovici, care a primit acreditare pentru tema „Istoria Bisericilor: Ortodoxă, Romano-Catolică, Greco-Catolică (1944-1989)”.
Sperăm că scrisorile publicate în acest volum vor fi un eveniment de seamă franco-român şi vor stimula cerce¬tările istorice, sociale, psihologice ş.a. pentru acea tristă perioadă din istoria României. Sperăm, de asemenea, că ele vor permite descoperirea „tangibilă” a unei mari personalităţi spirituale europene: Monseniorul Vladimir Ghika.

Articol preluat de pe www.oglindanet.ro

Cu praştia după îngeri şi îngeriţe… de Raluca Lazarovici

[ 0 comentarii ] Publicat la 06.04.10 la categoria Revista presei

Cu adevărat mici erezii în noua carte a lui Cristian Bădiliţă, ale cărui versuri nu încetează să ne surprindă, chiar şi atunci când e vorba de o privire retrospectivă asupra creaţiei sale poetice. Intuim hiperactivitatea talentului, dar şi latura lucidă, nu doar ludică, a fiecărui vers „ţiplat” parcă, imediat ce a fost zămislit. O poezie „guralivă”, de un şarm greu de egalat, în faţa căreia nu poţi cădea pur şi simplu în extaz comod, ci trebuie să te ţii bine, înainte să te dărâme în rostogolirea ei tumultoasă înspre un final incert.
Volumul de faţă, Cartea micilor erezii, mirosind încă a cerneala tipografică a editurii Galaxia Gutenberg, e o amenajare a livezii po(i)etice, în care Bădiliţă a recuperat, ajustat, reorganizat şi redistribuit în formă originală cititorului său, cuvinte vechi în haină nouă, poezii noi în slovă cu patina unui pseudo timp, care la Bădiliţă pare că nu mai trece… Oare cine spunea că timpul trece repede?
O particularitate a poeziei lui Bădiliţă şi care îi contradistinge opera este naturaleţea cu care naşte şi nu face lumi, dar şi distruge altele cu uşurinta prestidigitatorului. Suprapunerea de planuri, de idei şi de cuvinte aparţinând unor zone diferite, adesea contrastante, provoacă şi supune cititorul la cantităţi însemnate de tensiune şi, în acelaşi timp, induce la flagrant delict de jovialitate a spiritului, într-un fel de „terorism poetic” sui-generis. Nimic mai simplu şi mai delicios pentru poet decât să îşi răscolească spectatorul, să îi intuiască mai întâi mirarea, apoi scandalizarea şi, în final, revolta, dar şi slăbiciunea în faţa textului provocator de dulci suferinţi, pe care nu reuşeşte să îl abandoneze nici în ruptul capului. „Repede vărsatoriu de sânge”, Bădiliţă nu îşi iartă cititorul fidel, care îi „cere” încontinuu, cum sugerează fiecare cuvânt şi fiecare rimă în parte, nimic mai mult decât perfecţiune, unduitoare muze şi reînnoită inspiraţie. La toate aceste solicitări, poetul răspunde aparent fără efort, dar cu preţul capului „iubitului cetitor”, ghilotinat între corzile harfei poeticeşti.
Titlul volumului, transparent pentru mai vechii cunoscători ai operei lui Badiliţa, este o avertizare. Poetul-monah, neobosit, dar şi neostoit căutător de sacru în inima profanului, devine în acest volum substanţa opusă sieşi – poet-Zburător. Astfel, chiar şi cititorul cel mai fidel poate cădea lesne în cursa aparentei „erezii”. Descoperă cu uimire şi se complace în poezia pătimaşă, carnală, spontană şi surprinzătoare manifestare a şlefuitorului de pietre filozofale, aparentă îndepărtare de „norma” cu care s-a obişnuit. Prin revărsarea fără oprelişti a tumultului stărilor celor mai intense, cititorul întredeschide cu mâna poetului însuşi porţi nebănuite, serveşte fructe rare şi adesea interzise aflate pe vârful ramurilor arborelui artistic. Există trei astfel de ramuri care se desprind din trunchiul acestui volum, intitulate Iubirile postume, Cu praştia după îngeri, Patimile după Catul, (răs)tălmăciri originale.
Prolegomen indirect, primul poem introduce în aceasta lume a micilor erezii artistice: „Toamna-mi culeg păcatele de peste an / le aşez în faţa mea pe birou / le privesc un minut în ochi / (adânc jenat) / şi le iert…” (Plagiat) „Păcatele” încep a se înşirui lesne unul după altul, mărgăritare cu sclipiri de nebunie şi plăcere, dănţuitoare în jocul cu mărgele de sticlă, după cum ne propune să privim încă din Prefaţă, criticul Alex. Ştefănescu. Peisajul este înadins deflorat, sexualizat şi chiar profanat, în gesturi simbolice, echilibristică fină pe muchia dintre păcătuire şi sublim. „Un sân de îngeriţă / blondă / înţeapă cerul ― / vezi turla aceea / sub care / sufletele păcătoşilor / miros / a must / de primăvară?” (Pastel). Geografia relaţiilor intime este şi ea aşezată într-o perspectivă a simţurilor hipertrofice ale poetului priapic „Vine seara, îţi ucizi nevasta / aruncând-o blând într-un cuţit / tot atât de fraged ca şi coasta / de din care ea s-a fost ivit” (Ab initio) sau „Hai, deschide-mi uşa, Dulcineea, / şi lasă-mă să mă preling ca o meduză beată / pe nisipul cald al pântecelui tău, / lasă-mă să-ţi şoptesc / nesfârşit la ureche / vooooorbe vooooorbe vooooorbe / fără perdea şi fără pereche, / lasă-mă să intru / şi să deretic cât mi-o fi voia / prin împrejmuita ogradă a făpturii tale / şi nu mă alunga / şi nu-mi scoate cerberi gângavi şi ticăloşi în cale” (Dulcineea!), precum şi „Ultima fecioară din bloc / a trecut prin mine ca prin foc / fără s-o ardă nimic / fără s-o doară / decât aluniţa de la subţioară” (Anestezie), de asemenea „Iubirea noastră a fost o explozie atomică / venisti vidisti vicisti / Hiroşima în versiune mioritică / te aşteptam de două mii de ani. / Din cărnurile noastre sfârtecate / s-o alege măcar un blând popor de japonezi! Ce zici, iubito, nu crezi că avem şi noi dreptul / măcar o fracţiune de secundă într-o viaţă / la puţină bunăstare materială?” (Ce zici, iubito?). Iată o combinaţie unică: pasiune şi ironie, amor şi sarcasm, distructivă în realitatea relaţiilor interumane, perfect compatibilă în aşternutul (i)maculat al paginilor de poezie.
Corolarul însă rămâne cel cunoscut, adolescentin, inconştient seducător, poetul-vagabond pe maidanele dintre lumi, cu praştia după îngeri şi la iazuri fermecate, cu bâta după peştii de aur: “Fiecare zi cade peste noi / ca o îngenunchiere / prin bălţile sufletului / pleosc pleosc / cu bâta după peşti aurii. / Deasupra, luna trândavă, / superb învăluită în ceţuri / prin tranşeele inimii / vâj vâj / cu praştia după îngeri.” (Cu praştia după îngeri), poetul-bufon, preafericit şi sadic posesor al unui simţ al umorului ieşit din comun, generator de cele mai năstruşnice imagini din literatura română recentă: „Anul acesta, vă spun, au înnebunit cartofii / Sar din pământ parcă-s dropii / se dau de-a dura / trec prin asfalt / ca gloanţele de cobalt / împuşcă tot ce-ntâlnesc în cale ― / vă spun, e de jale! / Ministerul nostru de interne / i-a stropit ast’noapte / cu baliverne” (Fabula rasa).
Şi astfel, iubitul cetitor, mireasă mereu virgină, mereu scandalizată şi doritoare, se află în aşteptarea noilor născociri şi basne ale poetului capricios, dar punctual la întâlnirile de dragoste. Secretul constă în faptul că niciunul nu poate să trăiască fără celălalt…

Bucureşti/Paris
29.05.2010

Articol preluat de pe www.oglindanet.ro

Editura Galaxia Gutenberg la Targul International de Carte Librex Iasi

[ 0 comentarii ] Publicat la 05.12.10 la categoria Anunţuri, Evenimente, Media, Revista presei

Editura Galaxia Gutenberg va participa la cea de-a XVIII-a editie a Targului International de Carte LIBREX, eveniment ce va avea loc in perioada 19-23 mai 2010, la Sala Polivalenta din Iasi.
Va asteptam cu reduceri de pret la toate titlurile si cu oferte speciale pentru toate buzunarele!

« Previous Entries

• Neidentificat

  • Identificare
  • Coşul Dvs: 0 RON



• Librăria

  • Noutăţi
  • Colecţii
  • Autori
  • Căutare
  • Înscriere

• Categorii

  • Anunţuri
  • Editare-tipărire
  • Evenimente
  • În pregătire
  • Lansări
  • Media
  • Revista presei

• Arhive

  • septembrie 2010
  • august 2010
  • iulie 2010
  • iunie 2010
  • mai 2010
  • martie 2010

© 2005-2010 Editura Galaxia Gutenberg. Urmăriţi noutăţile prin RSS