Cerinte: – experienta;

- abilitate de comunicare, flexibilitate, gândire pozitiva;

- responsabilitate si seriozitate, dinamism, operativitate, spirit de echipa;

- cunoasterea limbilor straine constituie un avantaj.

Oferim: – salariu atractiv;

- telefon de serviciu;

- mediu de lucru profesionist.

Va rugam sa trimiteti CV la adresa de e-mail: contact@galaxiagutenberg. Ro

un TEHNOREDACTOR şi un DESIGNER

Cerinţe:

- cunoştinţe programe Word, In Design, Excel, PageMaker, Quark Expres, Corel, Photoshop, Web Design;

- abilitate de comunicare, flexibilitate, gândire pozitivă;

- responsabilitate şi seriozitate, dinamism, operativitate, spirit de echipă;

- experienţa constituie un avantaj.

Oferim:

- salariu atractiv;

- telefon de serviciu;

- mediu de lucru profesionist.

Vă rugăm să trimiteţi CV la adresa de e-mail: contact@galaxiagutenberg.ro

Editura Galaxia Gutenberg

angajează:

TEHNOREDACTOR şi DESIGNER

Informaţii la telefon: 0723 377 599

sau pe: contact@galaxiagutenberg.ro

Editura Galaxia Gutenberg vă aşteaptă în Piaţa Unirii cu reduceri de preţ si oferte atractive!

TEHNOREDACTOR – DTP.

Cerinte:

- cunostinte programe Word, InDesign, Excel, PageMaker, Quark Express, Corel, Photoshop, web design;

- abilitate de comunicare, flexibilitate, gândire pozitiva;

- responsabilitate si seriozitate, dinamism, operativitate, spirit de echipa;

- experienta constituie un avantaj.

CV-urile (si eventualele portofolii) se vor trimite pe adresa contact@galaxiagutenberg.ro.

Tel.: 0723377599

Editura “Galaxia Gutenberg” anunţă apariţia cărţii Izvoarele biblice ale doctrinei monastice în convorbirile duhovniceşti ale lui Ioan Cassian scrisă de pr. lect. univ. dr. Damian-Gheorghe Pătraşcu, OFMConv., decanul Facultăţii de Filozofie din cadrul Institutului Franciscan din Roman şi profesor de teologie şi ştiinţe patristice la acelaşi institut. Tipărită în format 13×20 cm, cartea conţine 216 pagini şi poate fi procurată de la toate librăriile din ţară sau direct de la Editura “Galaxia Gutenberg”:www.galaxiagutenberg.ro, e-mail: contact@galaxiagutenberg.ro, tel/fax:0262-385786; 0723-377599, la preţul de 20 lei.

Ioan Cassian (360-435) este una dintre figurile cele mai fascinante ale monahismului antic, o adevărată punte spirituală între cele două extremităţi ale Europei creştine. Născut în Dobrogea, în aproprierea coloniilor greceşti de pe malul Mării Negre, încă de tânăr doreşte să cunoască viaţa monastică a călugărilor din Orient. Ajunge la Betlehem şi apoi în Egipt la renumiţii călugări din Kellia unde are posibilitatea să cunoască îndeaproape tainele vieţii monastice. Din cauza persecuţiilor antiorigeniste este silit să părăsească Egiptul şi se refugiază la Constantinopol unde va fi hirotonit diacon de către sfântul Ioan Gură de Aur. În urma hotărârilor luate în sinodul de la Chęne, prietenii săi îl trimit la Roma cu o scrisoare pentru a o prezenta Papei Inocenţiu al III-lea. De la această dată, Ioan Cassian se va stabili în Occident, mai întâi la Roma, apoi la Marsilia (Galia) aducând cu sine toată experienţa religioasă a Orientului creştin. În Convorbirile duhovniceşti, Ioan Cassian tratează principalele teme ale vieţii monahale: scopul şi finalitatea monahismului, despre vicii şi virtuţi, rugăciune şi contemplaţie, discreţie şi discernământ, liberul arbitru, despre ispite, duhuri necurate şi diavol, prietenia, pentru ca apoi, să încheie cu cvadripartiţia sensurilor biblice. În continuarea cercetării principalelor teme, pr. dr. Gheorghe-Damian Pătraşcu face o analiză completă a doctrinei monastice cassianee, contemplate în Sfânta Scriptură care devine la rândul ei, hrana spirituală a vieţii monastice. Cartea reuşeşte să aducă în actualitate elementele esenţiale ale vieţii monahale şi să prezinte o analiză completă a izvoarelor biblice din care s-a inspirat Ioan Cassian în Convorbiri duhovniceşti. Cassian afirmă că persoanele dornice de perfecţiune trebuie să se oprească în fiecare zi asupra unui singur text din Sfânta Scriptură, care să preocupe timp îndelungat mintea şi nu să se treacă de la un text la altul, de la un psalm la altul, pribegind neîncetat prin Biblie. Cine doreşte să ajungă la ştiinţa cea adevărată a Sfintei Scripturi trebuie să-şi însuşească umilinţa statornică a minţii şi să mediteze zi şi noapte asupra celor citite.

Astfel, el descoperă înţelesurile ascunse ale textului, în aşa fel încât, lăsând la o parte orice grijă şi orice cugetare la cele pământeşti, să se dăruiască în întregime citirii Cărţilor sfinte, până când meditaţia continuă îi va stăpâni în întregime mintea şi-l va forma după chipul celor meditate.

Cassian oferă monahismului latin o doctrină ascetică şi mistică de un înalt nivel. Mai mult decât atât, Cassian afirmă în Dialogurile sale că viaţa monahală a fost văzută încă de la început ca o urmare aScripturii, a Cuvântului lui Dumnezeu, care este Cristos, viaţă care începe odată cu Biserica, izvorăşte din ea, mai exact din prima comunitate creştină de la Ierusalim. El dă claritate vieţii anahoretice cu ilustre exemple ale lui Ilie, Elizeu, Ioan Botezătorul şi ale cuvioşilor evrei despre care povesteşte Scrisoarea către Evrei: au umblat pribegi în piei de oaie şi de capră, lipsiţi de toate, asupriţi, maltrataţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin pustiuri şi munţi, prin peşteri şi râpe” (11, 37-38). Astfel Sfânta Scriptură trebuie să fie hrana vieţii monastice, instrumentul indispensabil al formării călugărului pentru că fără ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu este imposibil să se ajungă la scopul pe care călugării şi l-au fixat, adică curăţia inimii, şi prin ea Împărăţia Cerurilor care începe deja din această viaţă prin contemplarea adevărurilor revelate.

Pr. prof. univ. dr. Maximilian Pal

Articol preluat de pe Ercis.ro

Vorbind despre compozitorul şi muzicologul Valentin Timaru, poetul Ioan Moldovan, redactorul-şef al revistei “Familia”, spunea că ilustrează perfect tipul de artist pentru care actul de creaţie se însoţeşte în chip fericit cu reflecţia asupra multitudinii de relaţii pe care opera le întreţine cu creatorul ei, cu determinările sociale şi individuale, cu specificul estetic al genului pe care îl ilustrează, cu orizontul de aşteptare al publicului, cu alte o sumedenie de chestiuni care fac ca niciodată un produs al creativităţii specifice să nu poată fi înţeles în profunzimea lui. “Noul său op, venit la scurt timp după cartea de Aforisme, lansată şi la Oradea, cuprinde meditaţii care se adresează deopotrivă specialiştilor, tinerilor studioşi, precum şi tuturor celor interesaţi de frumosul artistic”, a precizat redactorul-şef al revistei “Familia”, adăugând că în această carte vom găsi, totodată, prilej de lămurire asupra felului în care ceea ce pare inaccesibil şi misterios în domeniul muzicii devine o problemă personală a fiecăruia dintre noi, un fel de îndreptar pentru iubitorul de frumos de a nu se lăsa păcălit de fenomene nocive precum prostul gust, kitsch-ul, snobismul, poluarea sonoră, muzica devenită marfă şi zgomot de font etc.

Aşadar, citiţi cartea distinsului muzician Valentin Timaru, pentru că oferă o exemplară lecţie de cultură, de morală şi bun simţ în toate.

Articol preluat de pe Crisana.ro

În volumul 8 este inserat un dialog în care o voce nepersonalizată mărturiseşte că merge să se roage în pădure. Întrebat de ce nu o face în oricare loc din lume, doar Dumnezeu e peste tot, vocea răspunde: ”doar aici eu sunt altul”.

Mă gândeam la un film despre începutul unui mare dansator Billy Elliot 2000 care întrebat ce simte când dansează a spus, printre alte confesiuni smulse cu greu din inimă, că se simte liber numai abandonându-se dansului, că devine pentru o vreme altcineva.

Poetul francez A. Rimbaud spunea de-a dreptul la sfârşitul secolului 19 ”eu sunt un altul” lăsând modernităţii decizia de a se aliena sau nu. Mută accentul din vremelnic în permanent, actul cunoaşterii de sine devine identic unuia de cunoaştere al unei alte persoane.

Îmi pare însă că modernitatea a înţeles lecţia rimbaudiană prea puţin, secolul 20 a fost mai degrabă obsedat de prinderea ego-ului într-un insectar raţional şi eventual să-i definească speciile, nivelurile, caracteristicile. Dar la fel cu orice fiinţă înţepată, rămâne doar un trup armonios şi nimic mai mult. Azi biologii inteligenţi de pildă nu mai sunt interesaţi de insectare, ierbare şi alte asemenea parascovenii cu bold în coadă, ci fac filmări multe ore înţelegând că numai în viu se poate înţelege ceva din viaţa animalelor. Biologia revine la definiţia ei iniţială  – dragostea de viaţă.

Şi ce-am găsit în această relaţie eu – altul, în acest raport identitate – alteritate! Sunt identic cât timp sunt conectat problemelor lumii şi sunt altul atunci când mă abandonez, mă ascund de mine însumi, sunt vizitat de inspiraţie, mă pierd într-o masă.

Cumva starea de eu ca altul este cea firească, de tip iniţial, copilăroasă. Mă gândesc câte abandonuri am avut în copilărie în faţa părinţilor. De ce o făceam? Pentru că simţeam indistinct acolo ideea de bine, de protecţie, de frumos, de dreptate. Aceste forme de abandon erau singurele cadouri pe care le puteam da eu, copilul, fiinţă încă fără nimic. Dăruiam zâmbete, gângureli, o completă adâncire în joacă. Aduceam, precum orice copil, o aşa vârtoasă inocenţă încât maturii îşi pierdeau firea în apropierea ei.

Cumva  a fi altul însemna a redeveni copil. Şi de asemenea a descoperi că faci parte dintr-un grup de voinţe asemenea. Un cor al rugătorilor, ca în povestirea lui Ferrero. Un cor al inspiraţiilor de muzică cum era cazul balerinului debutant.

Am senzaţia că mă învârt în cerc. Când eu, când altul. De aceea poate un răspuns voi găsi în următoarea întâmplare a unei fete din miniatura ”Valoarea”. Aceasta se simţea neînsemnată, lipsită de har, de noroc, se definea ca o persoană nulă, nevrednică de atenţie. I se opune însă o voce din nou impersonală, presupun a unui paroh, cu o viziune neaşteptată – ea este fata cu cei mai tulburători ochi verzi.

Poate că asta înseamnă pierderea într-altul. Căutarea acelui aspect care ne face speciali şi unici. Din interior nu ne mai dăm seama de propria valoare şi de aceea avem nevoie de perspectiva altuia. Îmi pare că noi suntem şi obiecte de muzeu în mişcare, exponate evadate din insectare, dar păstrând ceva din lumina şi fascinaţia de după vitrină.

Anexa de la ”O viaţă solitară” părea că mă ajută la înţelegerea nelămuririi mele – de ce ne pierdem de sine sau în sine? Un comisar politic îşi urla discursul plin de argumente contra religiei în faţa unei săli de activişti. Preluase afirmaţia lui Iuri Gagarin că n-a întâlnit nici urmă de Dumnezeu şi de aici era ferm convins că demascase falsa credinţă. Un bătrânel se ridică atunci din fundul sălii şi îi replică simplu: Hristos a înviat! Apoi o altă voce spune acelaşi lucru şi o alta şi o alta până când toată sala strigă curajos: Hristos a înviat!

Răul ideologic a fost mutat de un torent neaşteptat de credinţă. Uf, ce urâtă era lumea aceea fără de Dumnezeu, activistului aceluia i se părea că devenise centrul lumii. Credinţa a venit însă ca focul şi a ars, măcar momentan, toate ezitările participanţilor. S-au pierdut într-una dintre cele mai puternice forme de rugăciune.

Am să închei cu o povestire intitulată simplu Credinţă care arată diferenţa dintre convingere şi credinţa tare  vizibilă câteva momente în cadrul unei procesiuni de invocare a ploii. Fiecare participant a venit cu ceva obiecte pentru a-l îmbuna pe Dumnezeu. Numai o fetiţă şi-a adus o umbrelă roşie. Era ferm convinsă că ploaia va începe de îndată. Iată ce înseamnă abandonul copilăriei. Emoţionează până la evadarea din sine mulţimile.

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

Articol preluat de pe Carteadeschisa.ro

La acest volum 7 sunt decis să nu mai spun câte povestiri mi-au plăcut. Oricum am făcut o selecţie mentală de la prima lectură, asta da, trei nu, asta ar merge, cealaltă e inutilă. Dar acum stau să mă gândesc la ce ar fi utile povestirile selectate? Fie să mă înveţe pe mine, fie pe alţii. Cum m-ar putea învăţa pe mine? Doar am citit povestirea, am luat act de cursul narativ, ce aş putea învăţa în plus dincolo de eventuala morală finală! Cred că sunt un bun exerciţiu de a privi dincolo de aparenţele acţiunii şi adesea o formă de mângâiere pentru situaţiile de restrişte pe care ni le aduce uneori o anumită zi.

Cum a fost de pildă ieri când în ciuda unor umilinţe realizate voit pentru a-mi ajuta familia financiar, am fost refuzat pe tăcute într-un mod care m-a făcut să nu-mi mai găsesc loc în casă şi să caut urgent altceva de făcut. Sufletul meu se umpluse de supărare şi am găsit această povestire în Bruno Ferrero.

Un om se plângea unui preot în povestirea Alegerea că are o viaţă plină de supărări şi că nu mai ştie cum să le facă faţă. Atunci preotul a luat un pahar, l-a umplut cu apă limpede şi apoi a pus acolo un pumn de cenuşă. Evident apa s-a făcut neagră. S-a dus din nou la sobă, a luat un alt pumn de cenuşă şi deschizând fereastra, l-a aruncat în mare. Evident casa se afla pe ţărm. Marea a rămas la fel de neschimbată. Şi preotul i-a zis – poţi lua necazul în două feluri – fie te tulburi ca apa din acest pahar, fie rămâi neschimbat ca marea din faţă.

Era un sfat de alinare cum nu se poate mai binevenit. Ce contează! Valul acesta e murdar, celelalte vor fi însă imaculate. Şi sufletul meu trebuie să fie ca marea, nu ca picătura. Şi apoi a fost şi o pildă a unui înţelept care a vindecat o prinţesă foarte bolnăvicioasă. I-a dat să îngrijească un bebeluş şi mai bolnav decât ea, astfel încât atunci când acesta din urmă a reuşit să biruie boala după mai mulţi ani, prinţesa s-a vindecat şi ea. E aici învăţătura cui pe cui se scoate, dacă am fost refuzat, să refuz şi eu să-mi mai doresc acel lucru.

Am mari dureri sufletești, dar oare localizez bine unde mă doare. Să nu mi se întâmple ca pacientului unui medic din anexa de la povestirea Marea căpetenie: Se plângea că îl doare în tot trupul, când îşi apăsa capul, avea dureri, când îşi freca mâinile, apăreau din nou, şalele îl dureau teribil, când îşi masa tălpile din nou dureri. Ce mai, corpul i se încovriga aproape tot timpul de durere. La care medicul i-a dat un răspuns neaşteptat – Nu corpul te doare, ci degetul cu care apeşi. Acolo era adevărata durere. Prin urmare,o localizez eu oare în mod corect sau am nevoie de vocea unui om priceput!

Cum i-aş putea învăţa pe alţii cu povestirile lui Ferrero? Sunt mai multe căi pe care le întrevăd. În primul rând prin acest blog pentru cei care citesc recenziile ferreriene. Apoi, în discuţiile private folosind ca exemplu când una, când alta dintre povestiri. Apoi într-o discuţie cu un profesor de religie i-am sugerat să le clasifice în funcţie de lecţiile pe care le are de predat, deoarece o povestire atrage mult mai mult sufletele copiilor decât teancuri de morală şi rugăciuni mormăite. Spunea autorul într-una din povestiri că un pustnic avea o nelămurire cu privire la un pasaj din biblie şi a postit preţ de 7 săptămâni în speranţa că va primi un semn de cum să descifreze acele text. După ce ajunsese groaznic de slab şi a constatat că nu venise nimic de la cer, şi-a zis în sinea sa: dacă Dumnezeu nu-mi răspunde, barem să-mi întreb un confrate de credinţă. În acel moment, i-a apărut un înger care i-a zis că Domnului nu-i spusese nimic actul de postire, dar înfrăţirea cu altul l-a făcut să-i îndeplinească cererea.

A comunica învăţătura printr-o povestire, iată ce îmi pare util pentru un profesor de orice specialitate. De ce asta? Fiindcă ştiinţa tot vrea să uite de faptul că noi suntem fiinţe jucăuşe, nu ne place să fim tot timpul serioşi, scrobiţi, sărind dintr-o cracă logică într-alta. Nestatornici, ne zboară gândul la vreo delicatesă, la pauza apropiată, la o cafeluţă bună, un sărut care ne va aştepta în viitor, la frumuseţea unui peisaj pe care-l vom vedea sâmbătă.

Povestea leagă efortul de reverie, pauza de ora de lucru, diminuează diferenţele de vârstă, de rang, de avere. Argumentaţia deseori nu foloseşte la nimic. Iată un preot, în povestirea Ceea ce se vede întreabă un prieten drag, foarte profund de ce nu se converteşte. Atunci acesta îi răspunde că nu are putere să urmeze tăria învăţăturilor creştine, şi nici nu e viclean să facă precum creştinii prefăcuţi care nu se iubesc unii pe alţii. În schimb, poate un copil de primară l-ar fi convins pe acel prieten indecis cum am văzut în anexa la povestirea Cutia. Stătea tot timpul cu pumnul stâng strâns şi când răspundea la ore şi când ieşea la tablă şi când mergea la joacă. Întrebat de învăţătoare acesta a spus că în fiecare zi mama lui îi săruta palma şi-l punea să-i închidă sărutul în pumn. Copilul era aşa fericit încât ţinea sărutul închipuit toată ziua acolo. Acel prieten ar fi putut fi Robert Schumann din anexa la povestirea Sfatul, un ministru francez care nu s-a căsătorit niciodată pentru că a văzut o femeie la o masă vorbindu-i foarte urât soţului ei, dar devenind lapte şi miere în prezenţa altui bărbat.

Şi poate chiar preotul respectiv şi-ar fi putut convinge prietenul amintind de povestirea  Soţia perfectă. Un anume Mulla Nasrudin a fost întrebat de ce nu s-a căsătorit niciodată. El a mărturisit că a mers într-o cetate şi acolo a găsit o femeie frumoasă, dar nesociabilă, într-alta una veselă, dar cam risipitoare, într-a treia, una populară, dar urâţică, în sfârşit într-a patra era una care întrunea toate criteriile. Numai că şi ea căuta bărbatul perfect şi ei bine…

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

Articol preluat de pe Carteadeschisa.ro

Parcă simţul critic mi se diminuează cu fiecare volum din Bruno Ferrero. A ajuns să-mi spună ceva aproape orice povestire. Să realizez că de fapt situaţiile de viaţă sunt atât de variate şi netrăite de mine încât mă mulţumesc şi cu aceste schiţe. Am impresia că spiritul critic depinde de o mulţime de factori aproape niciodată menţionaţi. Doar atât se spune, că îl ai sau nu, dar nu şi de faptul că nu îl ai tot timpul, că poate cunoaşte fluctuaţii, duce la erori flagrante (şi sunt atâtea cazuri în istoria literaturii), că poate avea diverse nivele de intensitate. Are spirit critic şi un foiletonist şi un mare critic, dar ce diferenţă de substanţă, de viziune, de concepţie!

Şi acum mi-e greu să mărturisesc că această carte am lăsat-o să treacă aşa, cu bariera simţului critic în sus, fără să-i mai cer documentele, fără să-mi bag nasul prin bagajele ei. M-am simţit aidoma unui vameş nepăsător, la sfârşitul programului de cine mai trece prin filtrul lui.

Mă gândesc că este în mine o luptă între sentiment şi raţiune, între vocea interioară de cititor şi cea de critic. Că se întâmplă – şi nu de puţine ori – ca vocea de critic, cea greu dobândită și care presupune ani destui de lectură îndârjită şi aparent fără scop, să fie eclipsată de poziţia cititorului – mult mai veche în timp şi până la urmă formatoarea iniţială a criticismului. A fost o frază lungă, poate uşor de neînţeles, intenția mea fiind de fapt să atribui în special zonei cititorului partea de simţire a eului şi zonei criticului partea de raţiune. Evident că noi nu avem aceste zone numai într-o anumită parte a creierului, mai degrabă ele seamănă ca structură statului palestinian, respectiv un număr considerabil de oaze palestiniene inserate în compactul stat izraelian. Dacă ne-am mai imagina un alt stat, într-o situaţie asemănătoare în acelaşi Israel, atunci am avea imaginea perfectă a celor două zone din creier de care vorbesc: cititor – critic.

Prin urmare, lectura mea dintâi a unei cărţi stă mai totdeauna sub semnul sentimentelor, al dispozițiilor de moment, al actualităţii unei zile. Lectura aceea este doar una dintre senzaţiile primite de corp, mă inundă în acelaşi timp lumina, zgomotul păsărelelor ori al autocamioanelor, suprafeţele mângâiate, gustul încă netrecut al prânzului, mirosul pătrunzător de lemn. Să nu uit alte zone ale creierului care uneori îşi fac simţită imperios prezenţa, doar nu mă pot concentra exclusiv doar pe acele oaze creieratice de care am vorbit, cum ar fi: memoria, asociaţia, gândul razna, simţul datoriei, pofta bruscă de un telefon sau de o fructă.

Simţul critic însă scăpat de grija lecturii, a sursei, până la urmă are intervale libere când iese de sub agresiunea senzaţiilor şi poate oarecum procesa informaţiile din sursă. Cele două zone îmi pare că au aceste funcţii – lectura, de receptare de noi cunoştinţe, iar rațiunea, de asimilare în masa creierului sau de îndepărtare imediată. O carte îmi provoacă cel puţin o senzaţie şi un gând. De identificare sau de separare clară. Argumentele urmează totdeauna senzaţiei. În spatele discursului critic se vede oricând entuziasmul sau dezgustul degajat de prima lectură.

Acestea au fost un şir de consideraţii pentru a-mi explica puţinătatea spiritului critic în cadrul primei lecturi, deşi ar trebui să se manifeste şi în această situaţie. Cred că se întâmplă asta atunci când citeşti cu pauze, nu te mai afli legat permanent de firul cărţii, de întâmplările şi raţionamentele ei, are timp zona critică barem o parte din informaţii să le proceseze. Lectura continuă, cum se spune, fără a lăsa cartea din mână, cea care te face s-o consumi până la cotor, nu îţi permite decât foarte greu altă poziţie în afara celei de cititor.

Altă explicaţie n-am pentru ce am dus-o din apreciere în apreciere referitor la povestirile acestui volum 5. Poate că e şi cauza lipsei aşa de mari de povestiri din jurul nostru şi aici găsim un concentrat interesant de naraţiune.

Iată Acrobatul – se simte în permanenţă stimulat de încrederea celor din jur şi face performanţe din ce în ce mai uimitoare. Trece pe sârmă peste cascada Niagara. Totuşi atunci când invită pe unul dintre stimulatori să facă împreună o acrobaţie, se trezeşte refuzat de toţi. Îl încurajau, da, însă doar el să scoată castanele din foc.

Aşa şi cu un blogger de succes. E de ajuns să facă proba de a cere cititorilor cei mai fideli, cei mai stimulanţi să scrie alături de el ceva posturi. Este cea mai sigură cale de a-i pierde.  Povestea aceasta are şi o trimitere mai adâncă. Suntem aidoma acrobatului şi vrem să captăm atenţia doar asupra noastră fie şi cu riscurile cele mai mari. Ne lipseşte – în perioada de nefericire – mediul stimulant şi tovărăşia în aventura expunerii de sine.

În ”Cei trei copii”, la o fântână, în prezenţa unui bătrân, trei mame se laudă cu talentele odraslelor. Primul este saltimbanc şi-l întâlneşte la întoarcea de la fântână cu găleţile pline şi grele, făcând tumbe. Al doilea are vocație de cântăreţ şi-l găseşte în pline vocalize. Al treilea n-are niciun talent, e doar băiat bun şi singurul care merge la mama lui s-o ajute la cărat apă. Bătrânul e întrebat de femei ce părere are despre copiii lor. Răspunsul îmi pare memorabil: ”care fii? Eu nu am văzut decât unul singur”.

Este o situaţie asemănătoare cu proba nevestelor din ”Îmblânzirea scorpiei” de W. Shakespeare. Are şi o puternică trimitere contemporană la gravele neînţelegeri dintre părinţi şi copii în numele vocaţiei. Copiii vor să se ducă vestea valorii lor, dar nicio găleată de apă nu sunt dispuşi să ducă pentru familie.

”Trandafirul albastru” – cea din urmă povestire pe care am ales-o – asta în ciuda indeciziei mele de început -  arată că iubirea are de partea ei argumente dincolo de raţiune. O frumoasă prinţesă vrea căsăt oria doar cu un pretendent care-i va aduce un trandafir albastru. Chiar primeşte unul adevărat, obţinut după sforţări disperate ale experţilor, dar spune că e prea fragil, apoi unul de diamant, dar i se pare prea preţios şi unul de porţelam, dar zice că e un bibelou. Până la urmă se îndrăgosteşte de un poet care însă îi aduce în faţa curţii regale un trandafir alb. Toată curtea râde, numai prinţesa spune că acesta e adevăratul trandafir albastru şi că ea aşa îl vede. Orice împotrivire a celorlalţi a fost de prisos. Prinţesa s-a măritat cu poetul.

Te pui cu amorul!!!!

Ceva de genu

Gabriel Adrian Mirea

Articol preluat de pe Carteadeschisa.ro

Alcătuită din mici narațiuni, cele mai multe categorii, cartea cicatrizează răni, pe care le avem poate din copilărie (vezi Tata de sub pat, Ceva ce nu este de vânzare, Ce mi s-a spus și ce-aș fi vrut să mi se spună în copilărie, Schimbul), ne vindecă de orgoliu (Maimuțele și licuriciul), de singurătate și mirajele lumii moderne (Mirajul).

Dar mai presus de asta, se poate constitui într-un breviar care celebrează valorile cardinale fundamentale  (Firul de nisip, Masa de duminică, Trandafirul) care, dacă ați deschide cartea, v-ar deschide și sufletul.

Cel mai mult m-a impresionat istorioara ”Scaunul gol”, metaforă – simbol cu încărcătură dramatică, care reanalizează raportul omului cu Dumnezeu pe care ni-l închipuim stând pe un scaun și ascultându-ne rugile.

Titlul care dă și numele primei povestiri semnifică iubirea care deschide căi de comunicare cu lumea, cu sinele și cu Dumnezeu.

O ușoară nostalgie străbate cartea, care nu este deloc lipsită de elemente dramatice sau de meditație (A ne juca cu Dumnezeu, Magazinul, Înțelepciunea vulpii).

Acțiunea este lineară, urmărind un singur fir epic în care naratorul se situează într-o perspectivă dindărăt, știind ce se întâmplă cu personajele sale, pe care le lasă să evolueze și să ne ajungă la inimă.

”Trandafirul de mare preț” este un exercițiu de lectură pentru cei neinițiați în a-și descoperi ”golurile interioare” pe care le poartă cu sine.

Nadia Gabriela

Articol preluat de pe Carteadeschisa.ro